înşală? Oare nu i se spune oricărei femei acelaşi lucru? Sau dacă mi se spune numai mie nu-i poate un malenlendu general? S-ar putea să nu fie vorba decât despre o simpatie anume, nu neapărat erotică, şi în privinţa asta mi-am adus aminte cât de mult m-a neliniştit faptul că, atunci chiar când toţi bărbaţii musafiri, în aceeaşi casă cu mine, îmi arătau stăruitoarea şi indiscreta lor preferinţă, până la complimentul definitiv şi brutal, nevestele lor nu erau geloase. Pe urmă, mi se atribuie anumite „succese” pe care eu ştiu că nu le-am avut. Nu cumva tot ce mi se atribuie e de aceeaşi natură? Aş vrea să fiu însă iubită, dorită definitiv şi numai eu, în toate privinţele, de toţi bărbaţii, numai ca să fiu şi mai preţuită de * şi ca să fiu sigură că nu e nimic din tot ce oferă celelalte pe care să nu-l pot oferi şi eu.

  Timp îndelungat am rămas pe gânduri, abătută, uitând de el, cu sufletul ciugulit din când în când de câte o întrebare, ca de ciocul unei păsări cenuşii. Pe urmă, ochii împăienjeniţi, pe care îi întorsesem cum întorci o scrisoare ca să nu-ţi citească vecinul în ea, au rămas ca fixaţi de roşul viu al unor maci de Luchian. E tabloul despre care ţi-am spus că l-am primit dar de ziua mea şi pe care n-am vrut să ţi-l arăt ca să fac un act de voinţă. Cu chenar de lemn negru, l-am fixat pe peretele din faţa patului pentru că roşul fraged şi catifelat al petalelor îmi limpezeşte privirea somnoroasă dimineaţa când mă scol, de pot ceti ora la ceasornicul de alături de el. Ţi-am spus, de altfel, că în odaia de dormit, văruită alb şi cu vreo două dungi aurii, nu e decât divanul alb, scăzut şi vast, tabloul de Luchian, ceasornicul şi, la căpătâi, o măsuţă albă pentru becul cu abajur de faianţă ca să pot ceti seara. Încolo nimic. Nici covoare pe parchetul lucios ca o oglindă de stejar, nici o mobilă de-a lungul pereţilor goi, de se vede şipca de stejar care măsoară lungimea podelei jos, nici draperii la fereastră – nu e nici un pericol de vecini – de poate năvăli lumina prin amândouă ferestrele, aşa că, dimineaţa înainte de a trece în camera de baie, iau mai întâi, respirând puternic, o adevărată baie de lumină.

  Când mi-a întâlnit privirea, pe care o spiona probabil, D. Mi-a surâs scuzându-mă cu indulgenţă. I-am cerut voie să mă îmbrac şi s-a grăbit să-mi dea dreptate, tresărind. Şi-a luat apoi notele şi s-a îndreptat spre uşă.

  — Trec în salonaş pe divan şi te aştept până te îmbraci. Aştepta cu privirea întrebătoare.

  — Dar îmi iau întâi baia?!

  I s-au strâns trăsăturile feţei, iar ochii şi-au pierdut lumina egală pe care o aveau.

  — Te aştept oricât vrei, citesc ceva – şi brusc, ca şi când ar fi călcat strâmb – sau poate trebuie să vie cineva…

  Întrebarea era stupidă şi-mi dovedea că D. Iar s-a tulburat, că e un aparat care funcţionează anormal.

  — Nu, n-aştept pe nimeni, dar dimineaţa îmi place să fiu singură în toată casa, să trec în voie dintr-o cameră într-alta, să am astfel impresia că m-am închis ca să nu fiu tulburată. Exact aş fi vrut să-i spun că vreau să am impresia că e o zonă în care sunt inaccesibilă celorlalţi… Oricui.

  — Uite, plec imediat, nu te speria, că nu rămân să te văd goală, şi, spunând asta, era din nou vulgar şi în intenţie şi în glas.

  Dar în cadrul uşii albe s-a oprit, şi-a frământat buzele ca şi când ar fi luat o hotărâre definitivă şi pe urmă a revenit lângă căpătâiul meu. Mi-a pronunţat numele cu o voce muzicală şi înmuiată în lacrimi:

  — Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic ca să mă poţi iubi puţin? E cu adevărat imposibil?

  Întrebarea lui mi s-a părut frumoasă ca un zbor de pasăre şi i-am zâmbit. A zâmbit şi el ca un pacient care zâmbeşte unui doctor. Am întors faţa spre perete însă, ca să evit un răspuns. Când mi-a luat mâna să mi-o sărute, a lui era leşinată şi călduţă, ca a unui bolnav de anemie.

  T.

  III.

  Luni de zile n-am mai ştiut nimic despre el. Mă întrebam uneori ce s-a făcut – mi se pare că te-am întrebat şi pe dumneata despre el – cred că pe jumătate bucuroasă că nu mă mai sâcâie cu stăruinţele sale, pe jumătate oarecum neliniştită că s-ar putea să fiu uitată de cineva pentru care ani de zile am fost sensul vieţii lui, devenită acum indiferentă ca un astru care s-a răcit. Mi se părea că asta ar fi pentru mine însămi o dovadă că într-adevăr poate înceta cineva să mă iubească şi că deci ar putea veni o zi când pentru * aş fi o femeie ca oricare alta, pe care o laşi pe stradă să treacă fără s-o opreşti, adică fără să socoti întâlnirea cu ea un mic eveniment. Într-o seară, la Teatrul Naţional, venisem înadins s-o văd pe Lucile jucând şi-mi era ciudă pe d-ta că ai refuzat să vii s-o asculţi, pretextând că te indispun actriţele care debutează în piesele în versuri. Ea, săraca, stăruise să te fac să asişti la spectacol şi cred că a considerat ca un eşec al meu faptul că nu te-am putut convinge să vii, dar refuzul d-tale n-a fost fără un soi de epilog. Alături de mine, câteva fotolii mai la dreapta, era D., întovărăşit de o fată drăguţă, dacă vrei, dar amândoi deplasaţi parcă la fotoliul de orchestră, ca doi eroi din teatru care trebuie să ia din sală parte la acţiune. Nu părea deloc surprins când m-a văzut, şi asta m-a enervat puţin, pe urmă am observat că vorbea cu insistenţă şi cu o falsă căldură cu prietena lui. După un timp, ca şi când s-ar