Empatia este starea prin care o persoană intră în corpul altei persoane fără să-şi dea seama, suferind în locul ei sau trăind bucurii în locul ei, după caz.

La întâlnirea cu acest scriitor contemporan a avut loc un schimb de experienţă: el ne-a spus nouă cum se scrie o carte, iar noi l-am învăţat cum să-şi facă cont pe Facebook.

Trăsăturile genului liric din poezia eminulesciană sunt la tot pasul: si atunci când poetul Minulescu îi cere anului să fie nou de sus şi până jos, şi când îi cere să nu fie gălăgios, ci liniştit în semn de respect pentru capul care i-a albit în aşteptare.

În general, când vin în vizită în şcoli, scriitorii fie ei contemporani sau din trecut sunt poftiţi în cancelarie, unde elevii nu au acces. De aceea întâlnirile se mai organizează şi în curtea şcolii.

Virgula are rolul de a delimita cuvintele când vrem să facem o pauză, dar niciodată nu se pune între subiect şi predicat. Versul „Bine ai venit, An Nou“ are şi subiect şi predicat, iar rolul virgulei este de a demonstra că poeţii au voie să încalce regulile gramaticale, deoarece se ştie că ei sunt excentrici.

Empatia este o trăsătură psihologică care nu o au chiar toţi oamenii, de asta i se mai dedică articole prin ziare.

Ion Minulescu face exces de expresii lirice, deşi nu este romantic, ci simbolist. Poezia în cauză face excepţie de la categoria din care face el parte, prin nenumăratele expresii lirice care se întâlnesc cel mai mult în poeziile romantice.

Chiar dacă Minulescu nu este poet romantic, el a scris un cântec care se mai cântă şi în zilele noastre înflăcărând inimile îndrăgostiţilor: Iubire, bibelou de porţelan.

Poetul îi dă fel de fel de sfaturi anului nou: să fie curat, să nu fie murdar, sa fie neprihănit precum fecioarele în vremurile de altădată, să nu mai plece din casa lui. Toate aceste idei sunt exprimate prin expresii lirice.

Deoarece sunt contemporani, adică trăiesc la timpul prezent, întâlnirea cu un scriitor contemporan poate fi şi virtuală. Totul e să ştie să umble pe calculator, dar asta se învaţă repede.

În Sobieschi şi românii autorul descrie cum o mână de plăieşi au rezistat asediului perfid al puternicei armate din Iaşi. În final, plăieşii se predau în mod eroic, lăsând cetatea neamţului.

Mircea cel Mare, care prima dată a fost bătrân, stă la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primeşte politicos, dar cu obrăznicie, şi-l face în tot felul, ca pe o albie de porci. Când Baiazid îl întreabă arogant „Tu eşti

Mircea?“, domnitorul român nu se pierde cu firea şi îi răspunde la fix: „Da-mpărate!“

Până la urmă Mircea cel Mare, deşi bătrân, îl va îngenunchia pe trufaşul otoman cu câteva proverbe şi zicători bine plasate.

Împăraţi cu care lumea nu putea să se mai împace au venit şi la noi în România şi au cerut pământ şi de băut, dar cum veniră s-a lămurit cu cine are de-a face şi s-a dus de-a berbeleacul cu pleava pulberată, c-au rămas doar câteva bucăţi de eniceri şi spahii fugind, dintre care este amintită „înspre Dunăre, o mână“.

În această carte este vorba de peripeţiile lui Robinson Crusoe după ce pleacă din Troia.

Arhimede a fost grec de neam şi a murit aşa, ucis de barbari, de fascişti hitlerişti. Asta când el studia în palatul său din Grecia. Şi cum el studia, a intrat un soldat şi a zis „dămio“. Şi a zâs Arhimede că nu es. Aşa? a zâs hitleristu, nu eşi, şi a băgat baioneta în el. Dar multe principi de fizică a rămas de la Arhimede, printre care principiul lui Arhimede.

Ion suferă că nu are pământ dar o lipsă e că măcar în carte Rebreanu îl putea împroprietări.

În pădurile Amazoniei trăieşte o junglă fioroasă.

Toate răscoalele au cerut pământ care era ţinut sub talpă de boieri.

Optica se ocupă cu studiul ochelarilor.

Romanii i-au bătut crunt pe cartilaginezii din Cartagina.

În dogmatism, gândirea devine rigidă, casantă.

Punctul este o linie redusă la minimum.

În caz de accident nu trebuie să fugi de la locul faptei fiindcă victima, dacă nu e lovită fatal, poate reţine numărul maşinii.

Călinescu ne-a lăsat o carte foarte groasă, în care arată cum s-a înfiinţat literatura română şi ce scriitori au lucrat la origini.

Războiul de 100 de ani a durat puţin mai mult.

Ghiţă o omoară pe Ana cu propria lui mână, băgându-i ghiara până-n gât.

Când armata începu să tragă cu tunul în ţărani, aceştia se priviră unii pe alţii şi ziseră: E pericol, domnule!

Şi când Petre Petre o văzu pe Nadina dezbrăcată, îl gâdilă în tălpi.

Faptul că găina babei Ioana îşi găsi obştescul sfârşit sub roţile maşinii boierului declanşă răscoala.

Ţăranii loveau în