plecă în trombă, cu sirena pusă în funcţiune, aruncând palide pulsaţii sângerii asupra aleii ce ducea spre staţie. Stu se duse la telefon şi introduse o fisă de douăzeci şi cinci de cenţi.

 

 

Bărbatul muri pe drum, când nu mai rămăseseră decât treizeci de kilometri până la spital. Mai gâfâi odată, gâlgâit şi sufocat, expiră, trase încă puţin aer, scurt, şi gata.

Hap scoase portofelul omului din buzunarul de la spate şi-l cercetă. Şaptesprezece dolari bani gheaţă. Un carnet de conducere emis în California pe numele Charles D. Campion. O legitimaţie de armată şi fotografii ale soţiei şi fiicei, într-o învelitoare din plastic. Hap evită să se uite la poze.

Puse portofelul la loc în buzunarul celui decedat şi-i spuse lui Carlos să oprească sirena. Ceasul arăta 9:10.

CAPITOLUL 2

Din oraşul de coastă Ogunquit, statul Maine, pornea spre largul Atlanticului un dig lung, construit din piatră. Astăzi, digul îi sugera lui Frannie Goldsmith un deget cenuşiu şi acuzator; îşi puse maşina în parcarea publică şi-l văzu pe Jess stând chiar la capătul digului, o simplă siluetă în soarele după-amiezii. Pescăruşii se zbăteau şi ţipau deasupra lui, iar priveliştea îi amintea de un tablou în cel mai pur stil New England; se îndoia că vreun pescăruş va îndrăzni să strice impresia, lansând asupra imaculatei cămăşi albastre din poplin a lui Jess Rider un găinaţ alb. Păi, doar era poet în activitate.

Ştia că este Jess, pentru că bicicleta lui cu zece viteze era prinsă cu lacăt de grilajul metalic din spatele gheretei pentru paznicul parcării, Gus cel chel şi gras. Acesta îi ieşi în întâmpinare, ca de obicei. Taxa pentru cei veniţi din afară era un dolar de maşină, dar Gus ştia prea bine că ea stă în oraş, fără să mai fie nevoie să se uite la abţibildul lipit în colţul parbrizului, pe care scria REZIDENT. Fran venea adesea în locul acesta.

Păi să ştii că vin des, se gândi ea. De fapt, tot aici, pe plajă, am rămas şi însărcinată, taman cu vreo patru metri peste linia la care ajunge fluxul maxim. Dragă Boţule, tu ai fost conceput pe litoralul minunat din Maine, cu patru metri peste nivelul de flux maxim şi cu cincisprezece metri la est de dig. Locul este marcat cu un X.

Gus ridică mâna, făcându-i un semn de salut.

― Prietenul dumitale e chiar la capătul digului, domnişoară Goldsmith.

― Mulţumesc, Gus. Cum merg afacerile?

Îi răspunse cu un zâmbet şi un gest către parcare, în care erau cam douăzeci de maşini, majoritatea cu abţibilduri de culoare albastră şi albă, identice cu al ei.

― Nu prea mişcă, e prea devreme, îi răspunse el. Era 17 iunie. Ai să vezi, peste două săptămâni, oraşul o să înceapă să câştige bani de pe urma noastră.

― Sunt sigură. Asta dacă nu-i şterpeleşti chiar pe toţi.

Gus începu să râdă şi se întoarse la el în dugheană.

Frannie se sprijini cu o mână de tabla caldă a maşinii, îşi scoase pantofii de tenis şi-şi puse în picioare o pereche de papuci de plajă din cauciuc. Frannie era o fată înaltă, cu părul castaniu, căzând până la jumătatea bluzei ei de culoare galbenă. O tipă bine. Picioare lungi, care-i atrăgeau priviri pline de admiraţie. Material de lux, acesta era termenul pe care-l foloseau băieţii atunci când erau între ei, din câte ştia ea. Nu puţini fuseseră cei cărora le vrăjise inima. Miss 1990 a colegiului unde învăţa.

Apoi râse în sinea ei, cu amărăciune, de situaţia în care se găsea. Te porţi de parcă ar fi cine ştie ce veste nemaipomenită, îşi zise ea. Capitolul Şase: Hester Prynne îi mărturiseşte pastorului Dimmesdale vestea sosirii iminente pe lume a lui Pearl. Ce-i drept, el nu se compara cu pastorul Dimmesdale. El era Jess Rider, în vârstă de douăzeci de ani, adică mai mic cu un an decât eroina noastră, Micuţa Fran. Student la colegiu şi poet în plină activitate. Ceea ce se putea deduce din cămaşa lui albastră imaculată, de poplin.

Se opri la marginea nisipului, simţind cum căldura binefăcătoare i se răspândeşte în tălpi, chiar şi prin cauciucul papucilor. Silueta de la capătul digului făcea în continuare mişcări din care se ghicea că aruncă pietricele în apă. Ceea ce-i trecea ei acum prin minte era mai degrabă neliniştitor decât amuzant. Nu se îndoia că poziţia lui era studiată. Lord Byron, singur, dar netemător. Stând în singurătate şi izolare şi căutând spre oglinda învolburată a mării, ce se întindea până hăt, în Anglia. Dar eu, cel exilat, nu voi putea nicicând...

Draci bălţaţi!

Nu o tulbura atât gândul, cât diagnosticul pe care-l punea stării de spirit prin care trecea. Tânărul domn pe care presupunea că-l iubeşte se afla acolo, iar ea îi râdea pe la spate, caricaturizându-l.

Porni de-a lungul digului, călcând grijuliu şi cu graţie peste stânci şi crevase. Acest dig vechi făcuse parte dintr-un sparge-val. Dar majoritatea navelor acostau acum la capătul sudic al localităţii, unde existau trei porturi pentru vase de agrement şi şapte moteluri, nişte spelunci cu un dever nebun toată vara.

Păşea încet, străduindu-se, pe cât era în stare, să se obişnuiască cu gândul că amorul ei trecuse, în aceste unsprezece zile de când se ştia „uşor borţoşică”, după cum se exprimase Amy Lauder. Păi, doar el o adusese în halul ăsta, nu?

Însă în niciun caz nu se putea spune că este singurul vinovat. Pe deasupra, ea luase şi pilula. Asta fusese cea mai simplă figură din lume. Se dusese la cabinetul medical al căminului şi-i turnase doctorului gogoşi că avea dureri la menstruaţie şi tot felul de iritaţii penibile pe piele, iar el îi scrisese o reţetă. De fapt, îi dăduse gratis pilule pentru o lună.

Se opri din nou; acum se afla în mijlocul apelor, iar valurile se spărgeau de ambele părţi ale digului. Îi trecu prin minte că medicii din cabinetele de acest fel auzeau probabil poveşti despre menstruaţii dureroase şi prea multe coşuri cam tot atât de des pe cât aveau farmaciştii ocazia să afle că „trebuie să cumpăr neapărat prezervativele astea pentru frati-miu” – din ce în ce mai des în ultima vreme. Ar