te-ar asculta cu toată ființa, ar fi vrăjită de cuvintele pe care le rostești. La început, o asemenea atenție aproape te intimidează, te face să roșești. Îți dai însă repede seama că n-a ascultat nimic, că poate nici nu ți-a auzit cuvintele. Ți-a urmărit tot timpul gesturile, buzele ți le-a văzut vorbind și știe cînd să te întrerupă.

— Asta e extraordinar! spuse d-l Nazarie continuîndu-și gîndul. Știe cînd să te întrerupă, cînd să-ți spună cîte un cuvînt, ca să-ți amintească de ea, să nu te tulbure din cale-afară tăcerea ei…

Egor îl asculta cu mai multă mirare ca la început. Încă nu se obișnuise să-l socotească prea inteligent și cu atît mai puțin sensibil. Are virtuți de artist, își spuse. Și cu toate acestea e atît de timid, atît de necioplit…

— Nu cumva exagerăm puțin? întrebă el, ridicîndu-se de pe scaun și începînd să se plimbe prin odaie. Poate că nu e decît o extenuare cronică, dacă există cumva un asemenea termen.

— Nu există, spuse d-l Nazarie, dînd, fără să vrea, cuvintelor o nuanță ironică. O extenuare cronică, asta ar însemna un fel de moarte oprită pe loc…

Nu-i plăcură ultimele cuvinte și se ridică și el de pe canapea, încercînd să se plimbe. Simți aceeași stupidă sudoare rece în spate. Privi încruntat spre canapea, ca și cum ar fi vrut să se convingă de realitatea ei modestă, de indiferența ei fizică. O privi încruntat, furios mai mult pe sine, pe nervii săi cu închipuiri copilărești.

— În orice caz, vorbi Egor la capătul celălalt al camerei, exagerăm și noi, sîntem prea sensibili. Nu vezi cum se poartă cu ea copiii, mai ales fetița cea mică?

Se opri lîngă ușă, parcă ar fi ascultat ceva. Vreo slugă care încearcă ușile, să vadă dacă sînt încuiate sau caută ceva pe coridor. Cu pas atent, ușor și cu atît mai plicticos cu cît mai mult îl ghicești, decît îl auzi. Acum o foarte ușoară trosnitură de podea; și apoi aștepți, și nu se mai aude nimic, cîteva clipe, cîteva clipe foarte lungi. Sluga pășește cu răsuflarea ținută, în vîrful picioarelor, să nu te trezească din somn. Țărani idioți, își spuse Egor exasperat că zgomotul pierise, mai bine ar călca de-a binelea, să-l auzi tot timpul.

— Mi s-a părut că umblă cineva pe coridor, vorbi Egor, începînd iar să se plimbe. Mîine am să pun la ușa mea un anunț: „Rog călcați cu toată talpa pe coridor”. Altminteri, te enervează; parcă ai aștepta să te calce hoții… E drept că hoții n-ar pătrunde atît de ușor pînă aici, adăugă el rîzînd. Dar oricum, e enervant…

D-l Nazarie se apropiase de balcon; își apleca din nou capul în întuneric.

— Nopțile au rămas tot atît de calde, spuse Egor. Am fi putut sta în parc, în loc să ne închidem aici.

Observă că profesorul nu-i răspunde și se trase încet în cameră. E gînditor, filozofează poate despre Dunăre, își spuse Egor înveselit deodată. Dar în fond, ce afirmă el nu e lipsit de oarecare logică; un fluviu, o apă mare, cu malurile largi, primitoare… Văzu în aceea clipă cît e de frumoasa Dunărea, cît e ea de sigură, de bărbătească. Ar fi vrut să fie departe… Să se afle, de pildă, pe puntea unui iaht care suie încet apele fluviului, întins pe un chaise-longue, ascultînd radio sau înconjurat de oameni tineri. Te plictisești repede fără tineret, fără zgomote în jurul tău. Viață, prezență… Fără asta… Întoarse capul, enervat. I se părea că nu e singur în odaie, că îl privește cineva insistent; simțise cu precizie sfredelul unei priviri înapoia lui și asemenea senzații îl plictiseau întotdeauna. Și cu toate acestea era singur. Profesorul întîrzia pe balcon. Puțin cam nepoliticos din partea lui, se miră Egor. Sau poate nu se simte bine și ar trebui să-i spun ceva, să-l ajut. Făcu cîțiva pași spre balcon. D-l Nazarie îl întîmpină cu un obraz luminat.

— Mă ierți că am rămas afară, spuse. Mi-era teamă să nu amețesc; încep să cred că sînt într-adevăr obosit. Locurile astea nu-mi priesc…

— Poate nu-mi priesc nici mie, vorbi rîzînd Egor. Dar asta n-are nici o importanță. Important e faptul că nu-ți pot oferi nimic, decît un coniac. Sper că n-ai să refuzi un coniac…

— Altădată te-aș fi refuzat. Astăzi însă, trebuie să găsesc ceva împotriva cafelei pe care am băut-o din nebăgare de seamă. Dacă îmi pierd noaptea cu insomnie, mîine nu sînt bun de nimic…

Egor deschise trusa de călătorie, scoase la iveală o sticla de curînd începută, și alese din dulap două pahare mari de apă. Turnă cu grijă un deget de coniac, pe fund.

— Nădăjduiesc că asta aduce somn, spuse d-l Nazarie golind dintr-o sorbitură paharul.

Își apucă apoi fața în palme și începu să și-o frece, parcă ar fi fost strivită.

L-a băut ca pe țuică, gîndi Egor și începu să-și soarbă coniacul cu multă desfătare. Alcoolul adusese o altă atmosferă în cameră: cordială, băiețească, stenică. Nu mai simțea nici o privire străină acum. Se așezase comod pe scaun și mirosea aburul nevăzut din gura paharului. Un miros bine cunoscut, care îi amintea de atîtea ceasuri luminoase, confortabile, petrecute cu prietenii sau cu anumite femei. E bine venit alcoolul, își spuse el.

— Ia dă-mi o țigară, se rugă în acea clipă profesorul, încă roșu și sugrumat. Poate să am mai mult noroc.

Fuma, într-adevăr, cu oarecare izbîndă. Egor umplu din nou paharele. Se simțea mult mai bine dispus, cu poftă de pălăvrăgeală. Dacă ar fi fost și Sanda, dacă ar fi avut puțină imaginație… Ce bine am fi petrecut stînd la taifas pe o noapte ca asta, împreună cu un om amuzant ca profesorul, cu o sticlă de coniac alături. În fond, de asta vine omul la țară; să stea nopțile