Scot carnetu’ și caut adresa șefului poliției d-aici. E un tip pe nume Metts și are-o casă pe-o stradă laterală în apropierea locului unde sînt parcat. Cred că n-o să-i facă o prea mare plăcere să fie scos din pat la ora asta din noapte, dar am descoperit că nimic nu le face vreodată plăcere polițiștilor.

Întorc și parchez mașina-n fața casei, pe cealaltă parte a străzii. Apoi trec pe trotuarul opus. și apăs butonul unei sonerii de noapte pe care-o găsesc. După vreo cinci minute îmi deschide ușa chiar el.

— Dumneata ești Metts? îl întreb.

Spune că da și ce doresc. Îi arăt insigna.

— Mă numesc Caution, zic.

Zîmbește.

— Intră, spune. Am auzit despre dumneata. Am primit o notă prin biroul guvernatorului în sensul că te vei ocupa, probabil, de chestiunea asta. Presupun c-ai venit: pentru afacerea cu obligațiunile false.

— Întocmai, îi zic.

Intru după tipul ăsta și mergem într-o-ncăpere agreabilă, la parter, unde-mi oferă un fotoliu ș-un pahar cu whisky foarte bun. Apoi s-așază ș-așteaptă. E o persoană cu aspect inteligent, c-o față lungă și-ngustă din care se desprinde un nas mare. Cred că n-o să am nici un fel de dificultăți cu el.

— Ei bine, șefule, îi zic, n-aș vrea să-ți pic ca o pacoste pe cap. Vreau să termin cît mai repede treaba asta și să scap de ca. E vorba numai de-o colaborare, da’ nu cine știe ce. Uite despre ce-i vorba. Cînd a izbucnit afacerea asta cu obligațiunile false ș-am fost pus să descurc ițele, am făcut legătura cu serviciu’ de cercetări criminale din Los Angeles ș-am cerut să fie trimis secret în partea asta un detectiv pe nume Sagers. Acționa la conac travestit ca partener de dans.

Am pătruns acolo aseară c-o poveste ticluită, chipurile c-ar fi intrat în niște franci, ca să-l scot da’ cineva a mirosit afacerea. Cînd m-am întors mai tîrziu la bomba asta, l-am găsit rece într-un sac, în frigider. Un individ i-a găurit burduful în cinci locuri. Mai e încă acolo. Îți raportez oficial, pentru că orice crimă p-aici e treaba dumitale; da’ aș dori să nu te sesizezi deocamdată. Voi anunța la Washington că lu’ Sagers i-a venit rîndu’ să i se graveze numele pe placa comemorativă de la centrală și vom lăsa lucrurile-n pace pentru moment, căci dacă dumneata vei începe să scotocești încercînd să afli cine l-a curățat, tocmai bine n-o să facem nici o treabă. În regulă?

Dă din cap.

— E-n regulă, spune. În ce mă privește, s-a făcut. Voi întocmi un raport oficial ca din partea dumitale cu privire la moartea lui Sagers și-l vom ține la dosar pînă cînd ai să ne pui pe verde.

— Clasa-ntîi, șefule! îi zic. Ș-acum, chestia cealaltă. Cine-i persoana care-a trimis informația la Washington cu privire la falsificarea obligațiunilor? Ai fost dumneata? Dacă da, de unde-ai obținut informația? De la directoru’ băncii? Cum s-au petrecut lucrurile?

Își toarnă un whisky.

— Am să-ți povestesc, spune. O dețin de la directorul băncii. Cînd muierea aia, Aymes, s-a stabilit aici, și-a deschis un cont personal la bancă. Directorul băncii, care-i un vechi prieten de-al meu, mi-a spus c-a deschis contul cu două mii de dolari. A tras din acest cont pînă cînd n-au mai rămas în sold decît zece dolari și-ntr-o zi se-nființează la bancă c-o obligațiune de stat în valoare de cinci mii de dolari, pe care-o prezintă funcționarului de la ghișeul de depuneri cu dispoziția ca să i se crediteze contravaloarea-n cont.

Știi, obligațiunile aste-s tipărite la mare artă. Funcționarul o examinează și i se pare-n regulă, așa că numai directorul, cînd a luat-o în mînă, după o oră, a identificat falsul.

O cheamă pe doamna Aymes la telefon și-i spune că obligațiunea e falsă. Un fals ordinar. Ea s-a arătat numai nițel surprinsă, atîta tot, ba după cîte mi-a spus directorul, nici nu părea c-o interesează prea mult. Îi spune că atîta pagubă ș-agață receptorul. A doua zi, directoru-i trimite o adresă prin care-o invită să treacă pe la bancă.

Își face apariția. Atunci directorul îi spune că afacerea asta-i ceva mai serioasă decît și-ar putea închipui ea. Îi spune că va fi nevoit să raporteze faptul că la banca lui a fost prezentată spre-ncasare o obligațiune falsă și că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face ea, ar fi să-i relateze de unde are obligațiunea și tot ce știe-n legătură cu asta. Spune că e de acord și că are obligațiunea de la soțul ei, că i-a dat-o împreună cu un pachet de obligațiuni de stat în valoare de două sute de mii de dolari, cumpărate la New York cu bani gheață.

La-ntrebarea directorului de unde le-a cumpărat, îi răspunde că le-a cumpărat de la bancă, iar cînd directorul îi spune că nu-i prea vine să creadă, pentru că băncile nu vînd obligațiuni false, ea zice c-așa o fi. dar că asta-i tot ce știe, Astea fiind zise, ea se scoală și dă să plece, cînd el o-ntreabă unde-i soțul ei, întrucît crede că se vor găsi unii care-au să vrea să-i pună întrebări.

Se-ntoarce c-un zîmbet vag și spune că va fi al dracului de greu să i se pună întrebări soțului ei, pentru că s-a sinucis anul ăsta la doișpe ianuarie la New York. Firește că asta l-a surprins nițel pe director, care-i zice însă că n-ar face rău să bage de seamă și să fie corectă, întrucît este un delict federal să schimbi obligațiuni care nu-s în regulă și că el crede c-ar face bine s-aducă și restul pachetului, ca să vadă cum arată.

Pe chestia asta, ea se suie la volan și se-ntoarce cu restul pachetului – obligațiuni de stat în valoare de-o sută nouăzeci și cinci de mii de dolari sub formă de titluri nominale de cincizeci de mii, douăzeci de mii, zece mii, cinci mii și o mie de dolari, plus cupoanele aferente pentru dobîndă.

Între timp Krat,