Antim apucase ceașca cu ceai, dar se răzgîndi și o așeză, încet, cu mare grijă, în farfurie.

— Sînt multe povești cu metempsihoză pe lume, spuse ridicînd din umeri, și zîmbi. Dar asta mă impresionase: că lucrurile se întîmplaseră într-o altă viață. Ce mă impresionase pe mine era acest amănunt, în aparență simplu și aproape banal, că doi îndrăgostiți au rupt logodna pentru că el, tînărul, fără să vrea, făcuse într-o zi o descoperire. Și, evident, se grăbise s-o povestească logodnicei, care, din motive greu de înțeles, s-a simțit jignită și l-a părăsit. Mi-e peste putință să înțeleg ce s-a întîmplat, de ce s-a supărat fata…

Fără să-și dea seama, Maria se îmbujorase.

— Povestea, îți repet, e foarte simplă, continuă Antim ridicînd ochii și privind-o, așa cum abia mușcase din al doilea sandvici și rămăsese încurcată, neîndrăznind să mestece. Într-un cuvînt, lucrurile se petreceau cîteva secole în urmă, probabil în Evul Mediu, în Occident. Și eroul povestirii era un jongleur, un saltimbanc, un prestidigitator, cum vrei să-i spui…

Se întrerupse, ca să soarbă mai spornic din coniac, își șterse din nou ochelarii, apoi rămase o clipă visător, privind drept înaintea lui, fără s-o vadă.

— Și acum, cînd ai să asculți povestea, începu cu un ton ferm, ai să te miri că m-a putut impresiona atît. Tînărul acela, logodnicul fetei, era, cum îți spuneam, un jongleur, un saltimbanc. Îmi aduc și acum aminte scena decisivă: era costumat și-și pregătea masca, își punea vopselele acelea pe obraz și auzea voci și rîsete, nu prea departe de el; se afla, probabil, într-un bîlci oarecare, într-un cort, ascuns după o perdea, gata să apară din nou în fața spectatorilor și să-i facă să rîdă cu acrobațiile și jongleriile lui. Și deodată, spune autorul, tînărul și-a dat seama de decăderea lui, într-un anumit sens de trădarea lui. Deodată, în clipa aceea, a înțeles că un jongleur și un saltimbanc ca el fusese făcut să distreze zeii, să-i amuze prin acrobațiile și prestidigitațiile lui, iar acum el, ca și toți cei ca el, distrau pe oameni…

— Nu înțeleg, șopti Maria, pălind ușor.

— E greu de înțeles, continuă Antim, făcînd semn de departe chelnerului, pentru că asta nu se știa pe atunci, în secolele XIV – XV, și mă întreb cum a descoperit-o el, jongleurul. În fond, lucrul acesta nu-l știe nici astăzi toată lumea. Dar așa a fost. Toate acrobațiile, jongleriile și glumele saltimbancilor fuseseră la începutul începuturilor inventate pentru a distra pe zei.

Se întrerupse, așteptînd să se apropie chelnerul.

— Același lucru, dar poate că vrea și domnișoara un coniac.

— Nu, mulțumesc, Maestre, vorbi repede Maria. Poate, cel mult, puțin rom în ceai. Dar de ce-or fi avut nevoie zeii de jongleriile noastre? adăugă zîmbind, cîteva clipe în urmă.

— Nu mă întreba, pentru că n-aș ști ce să-ți răspund. Ce este sigur este că toate artele, muzica vocală și instrumentală, dansul, sculptura, pictura, toate au fost inventate ca să omagieze și să slujească pe zei…

— Muzica, dansul, teatrul, asta înțeleg, vorbi Maria.

— Dar nu asta constituia, propriu-zis, subiectul nuvelei, o întrerupse Antim. Adevărata dramă a început după aceea, după ce tînărul i-a povestit logodnicei descoperirea pe care o făcuse: că el, faimosul artist, neîntrecutul saltimbanc și jongleur, își trădase adevărata lui vocație, care era, într-un anumit sens, religioasă și ajunsese, ca toți cei din breasla lui, un simplu meșteșugar de bîlci, flatat și fericit că poate amuza oameni de tot felul, de la castelani și castelane la argați și slugile lor…

— Și atunci, întrebă nedumerită Maria, ce s-a întîmplat? De ce s-au despărțit?

— Tocmai asta nu înțeleg prea bine. Poate nu mai mi-aduc aminte sfîrșitul povestirii. Logodnica, scria autorul, l-a părăsit chiar în noaptea aceea, a plecat în lumea largă…

— Dar de ce? stărui Maria.

— I-o fi fost teamă că, în urma acelei descoperiri, în fond, o descoperire tragică, el, logodnicul, nu va mai fi, cum se spune, la înălțime? Nu va mai fi artistul neîntrecut, admirat și adulat de pînă atunci?… Nu știu. Nu-mi dau seama.

Tăcu cîtva timp, zîmbind visător.

— Mi-ar fi plăcut să mai urmeze ceva, ceva mai dramatic, chiar melodramatic; bunăoară, el s-o fi surprins cînd se pregătea să fugă și să-i spună că-l va căuta tot restul vieții și, dacă nu-l va găsi, îl va căuta în alte vieți și, pînă nu va da de el, nu se va liniști…

Se întrerupse, privind cu atenție, aproape cu admirație, îndemînarea cu care chelnerul îi pusese în față paharul cu coniac, fără să verse o picătură.

— Mulțumesc, Petrache. Ești formidabil!

Își apropie buzele și sorbi cu grijă. Apoi se întoarse spre Maria.

— …Dar nu i-a spus nimic, adăugă. Sau, în orice caz, dacă i-o fi spus, nu mai mi-aduc aminte. Sfîrșitul povestirii era destul de banal. Probabil că de aceea l-am uitat…

— Păcat, șopti Maria.

— Pe cîți n-am întrebat! continuă Antim însuflețindu-se. Cînd eram tînăr, nu apucam să cunosc bine pe cineva, și-l întrebam dacă a citit povestirea asta. Și i-o rezumam, uneori foarte emoționat, căci dacă vedeam că mă ascultă cu atenție, încruntîndu-se parcă ar fi încercat să-și amintească, începeam să sper: poate că de data asta am noroc să aflu numele autorului sau titlul nuvelei, sau măcar sfîrșitul… Ajunsesem de pomină, atunci, prin 1914, în preajma războiului, adăugă zîmbind.

Sorbi din ceașca cu ceai, apoi apucă paharul cu coniac și-l păstră mult timp în palmă.

— Dar, cum ți-am spus, povestirea aceasta mi-a schimbat viața. Nu numai pentru că a trebuit să devin muzicant. Dar mai ales pentru că – pare atît de absurd, de ridicol, încît nici nu-ți vine să crezi – pentru că, îți vorbesc foarte serios, toate femeile de care mă îndrăgosteam și cărora, evident, nu puteam să nu le povestesc descoperirea pe care o făcuse acel personaj de nuvelă, mă părăseau; nu chiar pe loc, ca în nuvelă, dar scurtă vreme după aceea…

Maria îl