— De ce s-or fi supărat? M-or fi crezut naiv sau sentimental, sau poate prost de-a binelea, căci cine ar fi putut lua în serios o povestire scrisă de un autor obscur și atît de absurdă?

— N-a fost chiar atît de absurdă, șopti Maria, dacă v-a schimbat viața…

Pentru întîia oară, Antim izbucni în rîs. Rîdea împăcat și totuși amar, așa cum rîd uneori bătrînii.

— Îmi pare bine că te-am convins atît de repede, vorbi continuînd să zîmbească. Nici nu-ți dai seama cîtă dreptate ai!… Pe de o parte, nu mi-am putut lega viața de nici una din femeile pe care le-am iubit și care, îți repet, erau toate străine. Pe de altă parte, povestirea aceea m-a smuls dintre fluturii mei și m-a făcut, în cele din urmă, violoncelist; întîi într-un cuartet din Viena și apoi aici, în orchestra Filarmonicii. Dar de ce numai atît? De ce n-am ajuns ce mi se prezicea în tinerețe, ce mi-a prezis chiar Casals, prin 1926? Unul din cei mari, din primii doi, trei celiști ai lumii?

— Ba da, Maestre, îl întrerupse Maria, ați ajuns! Asta sînteți: unul din cei mari.

— Eu știu ce-ți spun, continuă Antim zîmbind amar. Vorbeai de ambiție, spuneai că ești mistuită de o ambiție aproape maladivă. Felicitările mele, Maria Daria! Dacă crezi în geniul dumitale, așa trebuie să fii: bolnavă de ambiție…

— Dar în cazul meu…

— Nu mă întrerupe, că nu știi ce voiam să-ți spun mai departe. Poate că, într-un anumit fel, eram și eu ambițios. Căci, în fond, acceptasem să dau concerte, încercasem, cum se spune, să mă manifest. Dar asta nu era de-ajuns. Nu mă interesa succesul – nici de critică, nici de public. Nu mă interesa pentru simplul motiv că nu puteam cînta pentru oameni. Povestirea aceea îmi schimbase radical concepția despre artă. Nu puteam cînta pentru semenii mei, pentru oameni. Dar atunci, pentru cine? Pentru zei? Dar zei nu există. Pentru Dumnezeu? Dar dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu, ar fi o impietate să cînți muzică profană, să-i cînți, Lui, lieduri, valsuri și romanțe, ca oricărui bogătaș. Iar dacă nu crezi în Dumnezeu, cum mi-e teamă că e cazul meu, atunci pentru cine?

— Pentru îngeri, Maestre! exclamă emoționată, aproape patetic, Maria. Pentru îngeri!

Antim izbucni din nou în rîs. Îmbujorîndu-se, Maria întinse brațul peste masă și-i apucă mîna.

— Nu m-ați înțeles, Maestre. Cînd spun: pentru îngeri, nu mă gîndesc la îngerii din biserici sau din cer, din muzee sau din cărțile poștale. Cîntăm pentru îngerii din noi. Căci fiecare om are în el un înger, nu îngerul păzitor, ci îngerul care geme închis în întunecimile sufletului fiecăruia din noi, și pe care arareori, numai rareori, izbutim să-l descătușăm, să-l lăsăm liber să-și ia zborul, să se înalțe, și atunci, o dată cu el, se purifică, și se înalță, și sufletul nostru, sufletul fiecăruia din noi.

VARIANTA COMPLETĂ A ACESTUI VOLUM VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi volumul la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

Se adunaseră toți în fața ferestrei. Tăceau, ca și cum s-ar fi silit să pară indiferenți, privind ninsoarea. Și deodată, tresărind, Maria da Maria începu să șteargă geamul cu palma stîngă, apropiindu-și fruntea și clipind repede din pleoape ca să vadă mai bine. Cineva se trudea să deschidă poarta. Atunci o văzu și Făgădău. Călcînd anevoie, dar fără șovăială, printre troiene, înainta o femeie îmbrăcată într-o manta de ploaie, cu cizmele înalte pînă aproape de genunchi. Un șal a cărui culoare nu se mai putea distinge îi acoperea aproape în întregime figura. Curînd o auziră pe verandă, ciocnindu-și cizmele militărește, ca să le scuture de zăpadă. Ieronim deschise larg ușa și, pentru că necunoscuta rămăsese nehotărîtă în prag, îi apucă brațul și o trase înăuntru. Apoi închise ușa împingînd-o cu piciorul. Femeia îl privi zîmbind, cu o neașteptată lumină în ochi.

— Dumneata ești Ieronim Thanase? întrebă.

— Eu sînt.

— E adevărat că ai un cîine savant?

Ieronim începu să rîdă.

— Nu unul, spuse. Am doi!

— Atunci, știu cine ești, reluă femeia și începu să-și scoată atent, fără grabă, mănușile. Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor, ca să-i distrezi…

— Așa e. Ba chiar, o dată…

— Ieronim! îl întrerupse Maria, apucîndu-i brațul. Nu e nevoie să intri în amănunte…

— Purgare non est necesse! adăugă cineva.

Necunoscuta își scutură de cîteva ori, cu gesturi scurte, pletele și zîmbi din nou.

— Te cunosc bine, spuse. De aceea am îndrăznit să te caut pe o vreme ca asta, deși nu știi cine sînt. Eu sînt Marina Darvari.

— Nu. Nu cred că ne-am cunoscut.

— Dar nu e vorba de mine. E vorba de o fetiță, un fel de nepoată de-a mea. O fetiță bolnavă, într-o odăiță întunecată și umedă, și nici o păpușă, nici un ursuleț, nici o jucărie, din toate cîte i-au dăruit rudele și vecinii, nu o mai face să rîdă…

Numai rouă dacă-ar bea, Cu cenușă, scrum de stea…

recită melancolic un tînăr cu fruntea larg descoperită. Apoi, înclinîndu-se, adăugă: Numele meu e Petru Lorinț. Student în anul III, Conservator și Facultatea de Litere.

Marina îl privi adînc, cu gravitate, ca și cum și-ar fi cumpănit bine răspunsul, apoi își plecă fruntea.

— E adevărat, spuse. Poate că nici nu-ți dai seama cît este de adevărat!… Dar nici măcar ninsoarea, chiar acolo, la fereastră, nu o mai impresionează. Stă, de zile și nopți, stă cu ochii deschiși, uscați, pironindu-și privirile în tavan. Nici o lacrimă… În cîteva zile va împlini opt ani, adăugă după o clipă de tăcere.

Dintr-o singură privire, întrebător, Ieronim îi cercetă pe toți. Apoi se hotărî.

— Va fi greu, spuse. Cîinii nu-i țin aici. E