— Poftim? spuse el.

— Nu face pe prostul, Runcorn, spuse domnul Weasley  mânios. Ai dat de urma vrăjitorului care i-a falsificat arborele genealogic, nu-i aşa?

— Eu... Şi ce-i cu asta? bravă Harry.

— Cu asta... Dirk Cresswell este de zece ori mai vrăjitor ca 

tine, răspunse domnul Weasley încet, în timp ce liftul cobora în  continuare. Dacă va scăpa cu viaţă din Azkaban, o să-i dai  socoteală, ca să nu mai vorbesc de soţia lui, de copii şi de prieteni...

— Arthur, îl întrerupse Harry, sper că ştii că eşti urmărit,  nu?

— Mă ameninţi cumva, Runcorn? spuse domnul Weasley  răspicat.

— Nu, spuse Harry, este o realitate! îţi urmăresc fiecare mişcare... Se deschiseră uşile. Ajunseseră la Atrium. Domnul  Weasley îi aruncă lui Harry o privire fulgerătoare şi ieşi repede din lift. Harry rămase acolo, tulburat. Şi-ar fi dorit să nu fi  împrumutat înfăţişarea lui Runcorn... uşile se închiseră din  nou, cu un zgomot metalic.

Harry îşi scoase Pelerina Invizibilă şi o aruncă din nou peste el. Avea să încerce să o scoată de unul singur pe Hermione de acolo, în timp ce Ron se ocupa de biroul în care ploua. Când se deschiseră uşile, ieşi pe un coridor cu pereţi din  piatră, luminat de torţe, cât se poate de diferit de coridoarele cu lambriuri de lemn şi covoare groase. Când liftul se puse din nou în mişcare, Harry tremura puţin, iar privirea îi rămase aţintită  pe uşa neagră din depărtare, unde era intrarea în  Departamentul Misterelor.

Porni, destinaţia sa nefiind uşa neagră, ci un spaţiu liber care îşi amintea că era pe partea stângă şi ducea către nişte trepte, spre sălile de judecată. În timp ce cobora, prin minte îi  trecură tot felul de variante: mai avea două Detonatoare False,  dar oare ar fi fost mai simplu să bată la uşa sălii de judecată, să  intre sub înfăţişarea lui Runcorn şi să o cheme puţin afară pe Mafalda? Bineînţeles, nu ştia dacă Runcorn era destul de important pentru a putea face aşa ceva şi, chiar dacă ar fi  reuşit, faptul că Hermione nu avea să se mai întoarcă, ar fi  putut da alarma înainte ca ei să apuce să plece din minister. Cufundat în gânduri, nu simţi imediat răcoarea stranie care începu să-l învăluie, de parcă ar fi coborât în ceaţă. Devenea din  ce în ce mai rece, pe măsură ce înainta: frigul îi intră pe gât,  sfâşiindu-i plămânii. Şi apoi, simţi cum îl cuprindea, cum  creştea în el starea aceea de disperare, de deznădejde...

Dementori, îşi spuse el.

Când ajunse la capătul scărilor şi făcu la dreapta, văzu o scenă înfiorătoare. Culoarul întunecat din faţa sălilor de judecată era plin cu siluete înalte, întunecate, care purtau glugi, cu feţele complet ascunse, singurul sunet care se auzea  fiind respiraţia lor hârşâită. Vrăjitorii cu părinţi încuiaţi chemaţi  la interogatoriu stăteau îngroziţi, adunaţi unii în alţii,  tremurând pe băncile tari din lemn. Majoritatea îşi ascundeau feţele în mâini, încercând poate instinctiv să se apere de gurile lacome ale Dementorilor. Unii erau însoţiţi de familii, alţii  stăteau singuri. Dementorii pluteau încolo şi încoace în faţa lor,  iar frigul, deznădejdea şi disperarea locului se abătură asupra  lui Harry ca un blestem. Împotriveşte-te, îşi spuse el, dar ştia că  nu putea să creeze un Patronus acolo fără să se dea imediat de gol. Aşadar înainta, cât putu de încet, simţind cum o amorţeală  părea să-i pună stăpânire pe minte cu fiecare pas pe care îl  făcea, dar se forţă să se gândească la Hermione şi la Ron, care aveau nevoie de el. Era îngrozitor să treci printre siluetele înalte şi întunecate; chipurile fără ochi ascunse în spatele glugilor se întorceau când trecea pe lângă ele şi era convins că îl simţeau,  că simţeau probabil o prezenţă umană care încă mai spera, care încă mai lupta...

Imediat, una dintre uşile de la celulele din partea stângă a  coridorului se deschise brusc la perete, în tăcerea glacială, iar din interior se auziră răsunând ţipete:

— Nu, nu, sunt semipur, sunt semipur, jur! Tatăl meu a fost  vrăjitor, zău, verificaţi, Arkie Alderton, este un designer cunoscut de mături, verificaţi, credeţi-mă - ia mâna de pe mine,  ia mâna de pe mine...

— Ţi-o spun pentru ultima dată, repeta vocea blândă a lui Umbridge, amplificată magic, pentru a se auzi limpede peste strigătele disperate ale bărbatului. Dacă opui rezistenţă, vei fi  supus sărutului Dementorului.

Strigătele bărbatului se potoliră, dar hohotele de plâns înăbuşit se auzeau până pe coridor.

— Luaţi-l, spuse Umbridge.

Doi Dementori apărură în cadrul uşii care dădea în sala de judecată, ţinându-l strâns de braţ, cu mâinile lor putrezite şi  pline de cruste, pe un vrăjitor care părea pe cale să leşine. Plutiră cu el de-a lungul coridorului şi apoi, întunericul pe care îl lăsară în urmă îl înghiţi cu totul.

— Următorul - Mary Cattermole! strigă Umbridge.

Se ridică o femeie micuţă, care tremura din cap până în  picioare. Avea părul negru strâns în coc şi purta o robă lungă,  simplă. Era albă la faţă ca hârtia. Când trecu pe lângă  Dementori, Harry o văzu cum se cutremură. O făcu instinctiv,  fără să se gândească la niciun plan de dinainte, pentru că  detesta să o vadă intrând singură în celulă: se strecură  înăuntru după ea, exact când începu să se închidă uşa. Nu era aceeaşi cameră unde fusese cândva interogat pentru folosirea nepermisă a magiei. Aceasta era mult mai mică; deşi  avea tavanul destul de înalt, îţi dădea senzaţia de claustrofobie,  ca şi când ai fi căzut pe fundul unei fântâni adânci. Înăuntru erau şi mai mulţi Dementori, care îşi aruncau asupra camerei  aura glacială. Stăteau ca nişte santinele în colţurile cele mai  îndepărtate de platforma înaltă, ridicată. Aici, în spatele unei  balustrade, stătea Umbridge, cu Yaxley de-o parte şi cu Hermione, care era aproape la fel de palidă ca şi doamna  Cattermole, de cealaltă. La picioarele platformei se plimba încolo şi încoace o pisică argintie, cu părul lung, şi Harry îşi dădu seama că era acolo pentru a-i proteja pe anchetatori de disperarea