nou. La revedere, băiete. O să încerc să te ajut. Mă cheamă Pimphoo.” Şi astfel, fiecare balenă ştia despre mine şi aş fi fost salvat demult dacă Pimphoo n-ar fi căutat ajutor la o navă japoneză, al cărei matelot laş a ucis-o cu harponul, având aceeaşi soartă ca Lamphoo în mâinile marinarilor unei nave norvegiene. Vânătoarea de balene e o crimă abominabilă.

Delfinii erau vizitatori obişnuiţi. Un grup a stat cu noi o zi şi o noapte. Erau foarte veseli. Plonjoanele şi săriturile lor păreau să fie făcute doar pentru amuzament şi mişcare. Am încercat să prind unul. Dar niciunul nu s-a apropiat de cange. Şi chiar dacă s-ar fi apropiat, erau mult prea iuţi şi mult prea mari. Am renunţat şi i-am privit doar.

Am văzut şase păsări în total. Am crezut că anunţau apropierea pământului. De fapt, erau pescăruşi de larg, care puteau traversa Pacificul cu doar câteva mişcări de aripi. I-am privit cu respect şi invidie.

De două ori, am văzut albatroşi. Zburau sus, fără să ne vadă. M-am uitat cu gura căscată. Erau ceva supraomenesc şi de neînţeles.

Altă dată, au trecut pe lângă noi două păsări, cu picioarele atingând apa. Nici acestea nu ne-au băgat în seamă.

În cele din urmă, am atras atenţia unei păsări cu coada scurtă. Întâi a zburat în cercuri deasupra noastră, apoi a coborât. Şi-a scos picioarele, şi-a strâns aripile şi a aterizat pe apă, plutind uşor ca un dop de plută. S-a uitat la mine curioasă. Am pregătit un cârlig în care am pus o bucată de peşte zburător şi l-am aruncat în direcţia păsării. M-am chinuit un pic până când am făcut să ajungă momeala lângă ea pentru că undiţa nu avea greutăţi. La a treia încercare, pasărea a venit mai aproape şi a aplecat ciocul să o prindă. Inima a început să-mi bată tare de emoţie. Când am tras de fir, peste câteva secunde, pasărea a icnit şi aproape a regurgitat bucata pe care o înghiţise. Înainte să încerc din nou, şi-a desfăcut aripile şi s-a ridicat în aer. S-a îndepărtat repede, cu doar câteva bătăi din aripi.

Am fost mai norocos cu un pescăruş mascat. A apărut din senin, plutind spre noi, cu aripile mai mari de un metru. A aterizat pe copastie, la foarte mică distanţă. S-a uitat la mine cu o expresie nedumerită şi serioasă. Era o pasăre mare, albă, cu marginile aripilor negre. Avea un cioc portocaliu, ascuţit şi ochi roşii situaţi în spatele unei măşti negre, ceea ce îl făcea să semene cu un hoţ care avusese o noapte foarte grea. Doar picioarele erau prea mari, cumva disproporţionate faţă de restul corpului. Pasărea era curajoasă. Şi-a aranjat penele cu ciocul. După ce a terminat, s-a uitat în sus şi a apărut în toată splendoarea ei: o navă aerodinamică, frumoasă, netedă. Când i-am oferit o bucăţică de doradă, mi-a ciugulit-o din palmă.

I-am rupt gâtul cu amândouă mâinile, una ţinând gâtul păsării iar cealaltă îndoindu-l către spate. Penele erau atât de bine înfipte că, atunci când am încercat să le smulg, pielea a cedat – nu jumuleam pasărea, o jupuiam. Era uşoară, un volum fără greutate. Am luat un cuţit şi am început să desprind pielea. Nu avea prea multă carne. Am fost dezamăgit. În ceea ce priveşte gustul, era asemănător cu cel al cărnii doradelor; avea doar o textură diferită: era mai elastică, ca guma. În stomac mai avea trei peşti, pe lângă bucăţica de doradă pe care i-o dădusem. După ce i-am curăţat de sucurile gastrice, i-am mâncat. Am mâncat inima, ficatul şi plămânii păsării. I-am înghiţit ochii şi limba. I-am mâncat creierul şi labele picioarelor. Restul era piele, oase şi pene. Iam aruncat-o lui Richard Parker, dincolo de prelată. Am văzut o labă portocalie întinzându-se către pradă.

La câteva zile, încă mai ieşeau pene din vizuina lui. Cele care aterizau în apă erau înghiţite imediat de peşti.

Nicio pasăre nu ne-a anunţat apropierea uscatului.

Capitolul 85

Odată, a început să fulgere. Cerul era atât de negru încât ziua era întuneric ca noaptea. Ploua cu găleata. Am auzit tunând în depărtare. Am crezut că totul o să se limiteze la asta. Dar a început vântul, iar ploaia a început să bată în toate părţile. Imediat, o aşchie albă s-a prăbuşit din cer şi s-a înfipt în apă. Era destul de departe de barcă, dar efectul era perfect vizibil. Crescuse un adevărat copac ceresc în apă. Nu mi-am imaginat că era posibil ca fulgerul să lovească marea. Bubuitura a fost îngrozitoare, iar lumina orbitoare.

M-am întors spre Richard Parker şi am spus:

— Uite, Richard Parker, ăsta e un fulger.

Am văzut cum a reacţionat. Stătea cu burta pe podeaua bărcii, cu picioarele crăcănate şi tremurând vizibil.

Efectul asupra mea a fost complet opus. M-a scos din starea de vegetare şi m-a făcut să mă simt în al nouălea cer.

Deodată, un fulger a lovit aproape de noi. Poate că trebuia să ne lovească pe noi: eram pe coama unui val şi cădeam, când l-am văzut. A fost o explozie de aer cald şi apă. Pentru două, trei secunde cioburile orbitoare ale unei vitrine cosmice au dansat pe cer, forţă fără substanţă, dar copleşitor de puternică. Zece mii de trompete şi douăzeci de mii de tobe n-ar fi putut face un asemenea zgomot; era pur şi simplu asurzitor. Marea a devenit albă şi orice altă culoare a dispărut. Totul era sau lumină pură, sau umbre întunecate. Lumina mai mult penetra decât lumina. Arcul luminos a dispărut la fel de repede cum a apărut, nici nu se topise bine spuma care ne lovise. Valul a continuat să se rostogolească, pedepsit, în întuneric.

Am fost orbit, lovit de tunet aproape în sensul propriu al cuvântului. Dar nu mi-a fost teamă.

— Lăudat fie Allah, Domnul Tuturor Lumilor, Cel înţelegător, Cel Milos, Conducătorul Zilei Judecăţii de Apoi! am murmurat.

— Nu mai tremura! Ăsta e un miracol. Este un semn al divinităţii. Ăsta e… Ăsta e… i-am spus lui Richard Parker.

Nu puteam găsi cuvântul potrivit pentru ceva mare şi fantastic ca acest eveniment.

Rămăsesem fără cuvinte şi fără suflare. M-am întins pe spate