lui obișnuită, a unui juisor[1] cinic și egoist, incapabil de a gîndi și la altă cauză decît a propriei sale persoane. Și mă pomenii gîndind: „Da, foarte bine, de ce să nu trăiască Ardealul nostru întors la patria mumă?” Era firesc, destul suferiseră românii ardeleni, populație de două ori mai mare decît minoritatea maghiară, atîtea secole, sub jugul feudalilor maghiari. Aici era leagănul românismului, aici înfloriseră statul dac și dacii, strămoșii noștri, care puseseră de-atîtea ori în pericol imperiul roman. Din ei, din daci și romani ne trăgeam, și faptul că în anul 1000 năvăliseră pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu știu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate pentru că agitația lui Cubleș mi se transmisese? Poate pentru că după război, după ce recucerisem acea parte smulsă din Ardeal prin dictatul lui Hitler de la Viena, o parte din minoritățile noastre, în loc să trăiască pașnic în țara care era și a lor, trecuseră la acțiuni care mi se păreau cel puțin bizare? De pildă năvăliseră în număr mare în partid… Nu puteai să zici nimic, intrarea în partid era ceva pozitiv, revoluționar, dar urmarea fusese că ne trezisem cu un număr mult prea mare dintre ei în posturile-cheie ale orașului, în industrie, în comerț, în administrație și chiar în poliție. Chelnerul care te servea la restaurant catadicsea cu greu să deschidă gura pe românește (limbă pe care o cunoștea perfect), să-ți ia comanda și să te servească civilizat. Serile, adesea, aveau loc bătăi. Se crease neliniștitoarea senzație că ocupaseră orașul. Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la București și ținu aici un discurs dur, în care declară că înainte de a fi comunist el era român, declarație care fu considerată eretică, i se puse în sarcină și fu curățat aproape îndată ce se întoarse în capitală. Se luară totuși unele măsuri, dar șovinismul unor elemente minoritare nu fu combătut decît mult mai tîrziu, după zece ani, și anume într-un moment politic foarte prielnic, îndată după tulburările contrarevoluționare din Ungaria; abia atunci se restabili în orașul nostru o conviețuire normală și pașnică între noi și minoritatea maghiară din oraș, cele două universități se uniră, în mod firesc limba română reveni în instituții, comerț și administrație. În acel an însă nu era așa și mă pomenii și eu strigînd împreună cu colegul meu Cubleș: Trăiască Ardealul, pămînt românesc! Glorie veșnică martirilor noștri, Horia, Cloșca și Crișan… Din față ni se răspundea: Eljen, nu știu ce… Cubleș îmi traducea: Trăiască Ungaria… trăiască Budapesta… trăiască marele popor maghiar vremelnic despărțit… Și foarte rar și anemic: Eljen à Roman Muncas Part, trăiască Partidul Comunist Român. După noi începură să strige indignați și ceilalți universitari. Nimeni nu observă că între timp tovarășul Pascu, caloriferistul nostru, dispăruse…

Deodată auzii un răcnet. Apăruți parcă din senin doi indivizi intraseră printre rîndurile noastre și puseră mîna pe Cubleș, îl apucaseră de brațe, unul din dreapta și altul din stînga, și îl trăgeau să-l scoată afară. Cubleș răcnea și se zbătea. „Ce e asta, striga, ce-aveți cu mine, nu merg nicăieri, domnilor”, își întoarse el capul înapoi către colegii lui care, ca și mine, priveau stupefiați apariția acestor intruși, cu înfățișări de brute, cu raglane pe ei, tăcuți și parcă plictisiți de spaima cu care striga Cubleș. Îi șoptiră ceva. Cubleș urlă: „…da’ de ce, nu merg nicăieri, nu, nu merg… Trăim în România, nu în Ungaria…” Pe acest ultim răcnet Cubleș fu aproape tîrît dintre rînduri, deși se zbătea cu energie… pașii totuși îl duceau spre trotuar… acolo îl văzui că se propti cu picioarele în bordură, se opinti din răsputeri să scape, se zvîrcoli, chiar fu gata să-și elibereze brațele… începu însă să vomite și unul din indivizi îi primi jetul care țîșnise din Cubleș drept pe piept, un jet de salată verde, amestecat cu ouă nedigerate încă și clăbuci vineți de fiere… Îi dădură drumul, credeam că chiar o să-i dea drumul și în clipa aceea Cubleș ar fi putut fugi, dar i se făcuse rău, se îndoise de spinare și continua să vomite. Individul murdărit se ștergea repede pe piept cu o batistă pe care o și aruncă scîrbit, dar impasibil și cu o mișcare rapidă scoase un pistol de sub raglan și i-l înfipse lui Cubleș în coastă. „Tovarăși, strigă atunci caloriferistul care reapăruse ca și cînd n-ar fi dispărut, nu opriți coloanele, înaintați…”

Înaintarăm și nu-l mai văzurăm pe colegul nostru. Eu purtam mai departe un capăt al pancartei pe care Cubleș nu-l mai reluase și ne urmarăm drumul în tăcere. Tăcere se făcuse și în față, nu se mai auzi nici un fel de eljen, și astfel ajunserăm în centru și trecurăm prin fața tribunelor. Surîzători, radioși, liderii orașului și invitații fluturau din mîini în timp ce în spatele lor fîlfîiau atinse de curenți de aer drapele roșii amestecate cu tricolorul. De pretutindeni se auzeau urale. De la noi, și nici de la universitarii unguri, nu se auzi nimic, dar eram puțini, și lipsa noastră de entuziasm trecu, desigur, neobservată. Ne împrăștiarăm îndată ce trecurăm de tribune, în afară de cei care purtau steaguri și pancarte cu lozinci, pe care trebuiră să le ducă înapoi la universitate. Stăruia în mine o nedumerire: de ce se speriase așa de tare și mai ales așa de prompt Cubleș? Dacă m-ar fi luat pe mine și nu pe el, aș fi mers dînd din umeri: cu ce eram vinovat? Nu noi începuserăm. Și într-adevăr, vorba lui Cubleș, trăiam în România, și nu sub ocupație maghiară, nu cumva n-aveam dreptul să ne manifestăm sentimentele față de martirii și eroii noștri, cînd cei care îi martirizaseră de-a lungul secolelor ne provocau? Nu înțelegeam groaza animalică a colegului meu.

[1] Persoană care se bucură din plin de viață și de plăcerile ei (fr.) (n. r.)

Capitolul IV