Arthur, Arthur al ei. Atât timp cât va dura războiul, el îi aparținea, doar ei! Atât timp cât trebuia să se ascundă aici sus, nu i-l putea lua nimeni!

Gândul acesta, apărut din senin, o făcu pe Helene să tresară, să se smulgă din reverie. Se desprinse de Arthur și se îndreptă șocată.

— Scuză-mă, spuse repede Arthur. A fost o nerușinare din partea mea. Te rog, iartă-mă.

— Poftim? murmură Helene zăpăcită.

— Da… tu ai cu siguranță un logodnic și eu… cum spuneam… a fost doar… pentru că…

Ea îl măsură cu privirea din cap până în picioare, se visă din nou în brațele lui, care o strânseseră cu atâta putere, dar nu cuteză, pentru că simți pericolul. Mai întâi trebuia să priceapă ce se petrecuse. Să clarifice factorii specifici, să determine parametrii. Avea nevoie de o diagramă, de un model de program aplicabil la situația aceasta.

— Dacă aș fi avut un logodnic, spuse ea cu greu, nu mi-aș fi petrecut serile aici de mai multe ori pe săptămână.

Arthur răspunse tulburat privirii ei, cu buzele strânse, buze cu care tocmai o sărutase atât de minunat.

— Așa este, bâlbâi el. Probabil că nu. Am vrut doar… deci, ar fi rău pentru mine, dacă nu ai mai veni. Asta voiam să spun.

Helene vru să îi spună că îl iubea, îl dorea și era pregătită pentru orice, dar nu putu să o facă, pentru că nu știa dacă era adevărat.

Oare îl iubea cu adevărat pe Arthur? Cum putea să știe asta, dacă ea nu știa ce era de fapt dragostea? La Marie și la Otto vedea asta, dar nu înțelegea. Vedea că cei doi erau cumva legați, aparțineau unul altuia și își amintea că așa fusese mereu, că ei îi apăruseră totdeauna un suflet unic în două trupuri.

La ea și la Arthur era altfel. Ea nu avea senzația că ar fi unită cu el, ci doar își dorea asta. Îl dorea? Da, îl dorea. Ea nu mai simțise niciodată asta pentru alt bărbat, nu mai simțise așa ceva niciodată, dar nu avea nicio problemă să identifice acest sentiment: era dorință, un instinct primar ce se trezise în ea și acesta voia să facă ceea ce bărbaților și femeilor le este dat să facă.

Era ea oare pregătită pentru orice?

Răspunsul era clar: Nu! În niciun caz nu putea să rămână gravidă, pentru că asta ar fi însemnat moartea lui Arthur, propria ei pieire și a lui Marie și a lui Otto. Indiferent de ce se petrecea în ea, trebuia să se controleze cu orice preț, chiar cu prețul fericirii ei.

Trebuia să își revină, înainte de a pleca. Era momentul potrivit, dar cum se simțea acum, nu putea pleca. Marie ar fi remarcat ce se petrecuse și ar dezaproba-o, ar fi considerat gestul imoral, dacă sub acoperișul oferit de ea s-ar petrece intimități între oameni necăsătoriți.

— Mă întorc, zise Helene și se ridică. Dar acum este momentul să plec.

Se duse în fața oglinzii înguste, își dădu pe față cu apă rece, își aranjă părul și îl văzu pe Arthur, care se uita la ea. De când nu mai era atât de slab ca în urmă cu câteva săptămâni, când venise din Rusia, chiar arăta bine. Un bărbat splendid, la fel de demn de admirație ca la sărbătoarea din luna mai.

Privindu-se în oglindă alături de el, ea însăși părea mai mică și mai neatractivă. Nu ca Marie și Otto, la care imediat vedeai că aparțin unul altuia. Ea nu era femeia care i se potrivea lui Arthur, dar era unica femeie la îndemâna lui și atât timp cât dura războiul, va rămâne așa.

Îi fu rușine de acest gând, dar asta era.

Și era un gând care o făcea fericită.

Eugen Lettke se afla din nou la bancă, stătea la coadă la computer și aștepta răbdător. Era oră de vârf și în fața lui se aflau mai mult de o duzină de oameni. Firește că nici nu era nevoie să vină aici pentru a-și rezolva problemele cu banca. Tot atât de bine ar fi putut să o facă de la computerul lui de la agenție.

Dar nu acesta era motivul pentru care venise, mai ales la acest moment. Venise să o caute pe ea, pe „ducesă”, cum îi spunea între timp. Femeia care îi atrăsese atenția aici, în această bancă și care de atunci nu mai voia să îi iasă din cap.

Acel moment îi revenea mereu în minte. Femeia nu părea să fi fost în trecere pe aici, ci o persoană de-a casei. Nu putea fi decât o persoană care avea legătură cu cineva care lucra la bancă, la care venise în vizită.

Firește că pusese de mult sub lupă angajații băncii, dar nu găsise nimic care să îl ajute în identificarea ei. Era complicat și cu cât era mai greu să găsească o urmă, cu atât mai mult își dorea să o facă.

De aceea se afla aici. Pentru că își spunea că ea trebuia să reapară la un moment dat.

Desigur că era mult prea distinsă pentru a discuta cu unul ca el. Dar îi va descoperi punctele slabe, îi va afla secretele și atunci ea va trebui să o facă.

Și nu doar să discute…

Râvna lui era alimentată nu în cele din urmă de faptul că în ultima vreme avusese preponderent experiențe sexuale neplăcute. Nu că ar fi dus lipsă de material compromițător, ba dimpotrivă. Dar cu cât războiul se prelungea și cu cât bărbații lipseau mai mult de acasă, cu atât mai „dispuse” deveneau femeile.

Desigur ele se apărau… puțin. Pentru prestigiul lor. Pentru a putea să spună că erau soții cuminți și că nu au avut de ales, au fost constrânse. Dar pe urmă… pe urmă gustau situația din plin. Indiferent ce făcea cu ele, în ce poziții le punea, ele gemeau, se lipeau de el, se