repezeau, își dădeau toată silința. Scârbos. Câteodată mergea, dar nu mereu. Uneori el trebuia să termine, ca să nu explodeze, însă apoi era furios și dezgustat de sine, de femei, de întreaga lume.

Singurul episod oarecum plăcut l-a avut cu o tânără din Jena, o educatoare de grădiniță, care purta totdeauna îmbrăcăminte încheiată până la gât și părea speriată ca o căprioară. Îi atrăsese atenția, aflase cum se numea, dar în mod excepțional nu descoperise nimic compromițător despre ea. În cele din urmă își asumase riscul și sub numele ei scrisese în Forumul german injurii la adresa Führerului, pe care le antedatase. Când îi vârâse o copie sub nas, aceasta fusese atât de șocată, încât nici măcar nu contestase că ar fi scris așa ceva, ba chiar cerșise îndurare!

Ceea ce, dacă se gândea bine, reprezenta o recunoaștere a vinii.

Deoarece locuia într-o cameră mobilată, s-a dus cu ea la un hotel ieftin, la care nu se puneau multe întrebări. O lăsase pe ea să plătească și se bucurase. Când îi ceruse să se dezbrace începuse să plângă și suspinase tot timpul. Fusese atât de uscată și îngustă, încât avusese nevoie de multă salivă pentru a o penetra. Își dăduse seama apoi că fusese fecioară: țipase de durere și umpluse patul cu sânge. Îi ceruse la sfârșit să îl spele de sânge, ea ascultase și o lăsase în cameră.

Mult timp se hrănise cu amintirea acelei seri. Dar treptat simțea nevoia unei noi cuceriri.

Telefonul îi sună când mai avea în față doar două persoane.

Era Adamek.

— Puteți veni imediat?

— Ce s-a întâmplat? întrebă automat Lettke, deși Adamek nu i-ar fi putut explica la telefon.

— A intervenit o problemă în care putem dovedi utilitatea agenției noastre pentru Reich. Cu condiția să acționăm suficient de rapid.

•••

Când intră Lettke, sala de discuții era deja învăluită în fum gros de țigară. Toți ședeau în jurul mesei, luau notițe și discutau despre „stil”, „modele de propoziție” și „fraze tipice”. Lettke își trase un scaun, se așeză și întrebă:

— De fapt, ce s-a întâmplat?

Adamek îi întinse una dintre hârtii:

— Citiți.

Lettke se uită pe hârtie. În partea de sus a acesteia scria: Manifeste ale Trandafirului Alb. Iar dedesubt I.

Urma textul:

 

Pentru un popor care are cultură nimic nu este mai lipsit de demnitate decât să se lase „guvernat” fără a manifesta rezistență de către o clică dominatoare iresponsabilă și cu porniri sumbre. Nu este așa că astăzi fiecărui german cinstit îi este rușine de guvernul lui? Și cine dintre noi bănuiește dimensiunea dezonoarei ce va pluti asupra noastră și a copiilor noștri, atunci când vălul de pe ochii noștri se va ridica și în lumina zilei va apărea întreaga măsură înspăimântătoare a unei crime ce depășește orice închipuire?

 

Continuarea era în același stil. Urmau citate din Friedrich Schiller și Goethe, iar în încheiere era scris:

 

Vă rugăm să dați mai departe cât mai multe cópii ale acestei file!

 

Ridică privirea.

— Ce este asta? Ce înseamnă Trandafirul Alb?

— Tocmai aceasta este întrebarea, răspunse Adamek. Cineva a scris acest manifest, evident la o mașină de scris mecanică, l-a multiplicat cu mijloace mecanice dintre cele mai simple și l-a trimis la un număr necunoscut de oameni. Tot ceea ce știm este că treizeci și cinci dintre cei care au primit hârtia au predat-o Gestapoului.

— Manifeste? repetă Lettke, căruia încă nu îi venea să creadă. Prin poștă?

— Da, zise Adamek.

— Dar este… antediluvian. Numai dacă ne gândim la costul corespondenței! În acest fel numărul destinatarilor este insignifiant, comparabil cu ce s-ar fi putut face prin Rețeaua internațională!

— Dar în acest fel nu se poate urmări traseul.

— Ah, da. Acum înțelese și Lettke care era problema. Așa este!

Dobrischowsky se aplecă în față:

— De aceea vă zic că singurul lucru care ne rămâne este analiza lingvistică. Dacă ne limităm la bucăți de text care provin clar de la autorii manifestului, constatăm că sunt scrise într-un stil foarte elaborat, chiar patetic. Sunt fraze foarte lungi, concepute de cineva care citește și scrie el însuși foarte mult.

— În orice caz, textul nu a fost conceput de un grup de muncitori infiltrat cu comuniști, opină Kirst și își aprinse o țigară de la cea pe care tocmai o termina. Eu cred că este vorba despre studenți. Poate oameni de știință din domeniul științelor sociale. Literatură. Ceva de genul acesta.

— Oameni despre care se poate presupune că s-au exprimat și pe Forumul german, continuă Dobrischowsky. Scăfârlia lui aproape cheală strălucea de sudoare. De aceea zic să descompunem textul în bucăți caracteristice și apoi să căutăm pe forum! Acolo cu siguranță vom găsi o formulare ori alta, pe care autorii au repetat-o la un moment dat.

Adamek își apropie scaunul rulant de masă, în așa fel încât să își poată sprijini coatele pe ea, își împreună palmele și îl privi pe Lettke.

— Dumneavoastră practicați, ca să zic așa, pe invers, un proiect asemănător din America. Dumneavoastră ce credeți, cum trebuie să procedăm?

Möller se scărpină în barba nerasă.

— De cât timp or sta ăia aici? Dacă sunt agenți străini, atunci cunosc al naibii de bine limba germană, mormăi el.

Lettke cercetă iar cu privirea hârtia din mâna lui, apoi se gândi.

— Cum stăm cu plicurile? Au fost predate și ele? întrebă el.

— Unele da, răspunse Adamek.

— Când au fost trimise scrisorile?

— Sâmbătă. Toate ștampilele poștale indică data de 27 iunie.

— De unde au fost trimise?

— Conform ștampilelor, au fost expediate din München, Augsburg, Ulm și Stuttgart.

— Pe ștampile se vede și locul cutiei poștale?

— Nu. Scrisorile sunt toate ștampilate la poștele sectoriale.

— Există declarații ale vreunui martor, care să fi observat depunerea unui număr neobișnuit de mare de scrisori?

Adamek clătină din cap.

— Desigur că poliția caută asemenea martori, dar asta nu ține de domeniul nostru. Eu aș vrea să rezolv problema cu mijloacele care ne stau în mod special nouă la dispoziție. Și dacă se poate mai repede decât Gestapoul.

— Înțeleg. Lettke se scărpină la tâmplă.