Problema pe care eu o văd la analiza de limbaj propusă de Horst este – abstracție făcând de enormul volum de muncă necesar – că rezultatele nu ar fi doar imprecise, ci mai ales lipsite de forță probatorie. Ce dovedește faptul că cineva a folosit un anumit fragment de frază, care se găsește și în manifest? Nimic. Se prea poate ca aceia care au conceput manifestul doar să îl și preluat.

— Nu, dacă găsim întreaga argumentație la cineva, îl contrazise Dobrischowsky. Cum s-ar zice redactarea conceptuală a manifestului.

Lettke clătină din cap.

— Cineva care își transmite mesajul într-o formă atât de demodată, cu mașini de tipărit și scrisori prin poștă, demonstrează astfel că este conștient de supravegherea Rețelei internaționale. Acesta nu va scrie pe forum ceea ce are de spus, ci dimpotrivă, va evita forumul.

— Poate fi o presupunere, interveni Kirst. Cine era activ pe forum și acum nu mai este?

— Milioane, ripostă Adamek. Asta nu ne duce mai departe.

— Și dacă vom căuta persoane care au cumpărat o mașină de scris mecanică?

— În primul rând nici asta nu dovedește nimic, pentru că la o mașină de scris nu se poate stabili ce s-a scris și în al doilea rând cu siguranță că există mii de mașini vechi de scris din perioada de dinaintea interzicerii banilor lichizi.

— Adevărat, opină Dobrischowsky. În oricare talcioc sunt astfel de oferte. Și o mulțime de oameni predau permanent asemenea obiecte la centrele de colectare a fierului vechi.

Lettke ridică mâna.

— Am o idee pe care am putea să o testăm.

Adamek îl privi plin de speranță:

— Poftiți!

— Localizarea telefoanelor se face în orașe cu o precizie de aproximativ douăzeci de metri. Dacă dispunem de coordonatele geografice ale cutiilor poștale în zonele care ne interesează, putem afla toate persoanele care pe parcursul zilei de 27 iunie 1942 s-au aflat pe o rază de douăzeci de metri de ele.

Adamek scăpă involuntar un mormăit.

— Trebuie să fie mii. Majoritatea cutiilor sunt golite doar o dată pe zi, ceea ce înseamnă că trebuie avute în vedere în cazul dat douăzeci și patru de ore… Ar fi mai curând zeci de mii de persoane!

— Dacă aveau de plasat multe scrisori, nu le-ar fi introdus în una și aceeași cutie, ripostă Lettke. Deci putem limita lista la persoanele care s-au apropiat de mai multe cutii poștale.

— Oricum ar fi mult prea multe.

— Deoarece scrisorile au fost introduse în aceeași zi în mai multe localități, continuă Lettke, putem trage concluzia că au fost mai mulți oameni care au convenit să facă asta. Mai clar: care se cunoșteau. Dacă localizarea se soldează cu o listă pentru München, Augsburg, Ulm și Stuttgart, trebuie să comparăm listele, pentru a găsi persoanele despre care știm că se află în contact una cu alta.

— Și cum să se procedeze? protestă violent Möller, lucru pentru care atrase privirile surprinse ale celorlalți, obișnuiți ca Gustav Möller să asculte și rar să intervină. Dar și când intervenea, o făcea pătimaș!

— Asupra acestui lucru, răspunse încurcat Lettke dregându-și glasul, trebuie să medităm acum. Și anume cum să obținem această comparație în timp rezonabil. El își drese din nou glasul și adăugă: Nu știm cine cu cine este vecin, cine cu cine este înrudit, avem cataloagele claselor, registre cu studenții… Este de lucru, clar, dar cred că dacă…

— Așteptați, îl întrerupse Adamek, în privirea căruia apăru brusc o luminiță. Este o idee bună. Și providența a făcut să avem o programatoare care tocmai a făcut așa ceva. Dădu un impuls scaunului său rulant, care îl duse la birou și ridică telefonul: Faceți-mi legătura cu Fräulein Bodenkamp!

Așteptă un moment până i se făcu legătura.

— Da, Fräulein Bodenkamp, sunt Adamek. Ați putea să vă prezentați la Herr Lettke într-un sfert de oră? Eugen Lettke, exact. Mulțumesc!

Puse receptorul în furcă, reveni la masă și i se adresă lui Lettke:

— Îi veți explica ce trebuie făcut. Dar ea nu trebuie să știe despre ce este vorba. Luă foaia de hârtie cu vârful degetelor și o puse înapoi în mapa din care o scosese. Cu cât citesc mai puțini această hârtie, cu atât mai bine.

29.

Helene ajunse cu cinci minute mai devreme în fața biroului lui Lettke. Ușa era încuiată conform regulamentului și în spatele geamului mat al acesteia nu se zărea lumină, ceea ce putea să însemne doar că ferestrele erau acoperite cu draperia de camuflaj și că Lettke nu ajunsese încă.

Pe Lettke îl cunoștea din vedere, nu avusese de-a face cu el niciodată mai îndeaproape. Era zvelt, avea părul blond cu cărare îngrijită, ochi de un albastru intens care priveau tăios, de-a dreptul fără milă. Era reprezentarea tipică a arianului din manualul de teoria raselor. Dar Helenei îi era antipatic. Felul său de a se mișca aducea cu cel unui rechin, care străbătea neobosit oceanul, mereu în căutarea prăzii. La grădina zoologică din Berlin, văzuse asemenea vietăți, care o îngroziseră, ca Lettke.

Inspiră adânc. Trebuia să mai aștepte, își zise ea. Poate că se înșela și în realitate acesta era foarte amabil. Sau cel puțin agreabil. Se întâmpla frecvent așa ceva.

Auzi pași grăbiți apropiindu-se. El trebuia să fie. Se retrase din fața ușii și fără să vrea își strânse notesul la piept.

El era.

— Heil Hitler, salută acesta și scoase o legătură cu chei din buzunarul pantalonilor.

— Fräulein Bodenkamp, nu?

— Da, răspunse repede Helene, uitând să răspundă la salut. Herr Adamek a spus…

— De la el vin.

Lettke o măsură din cap până în picioare, cu o privire care ei îi păru că putea pătrunde prin materialul rochiei.

— Vă apreciază mult. Este de părere că ați fi cea mai bună programatoare a noastră.

Helene înghiți în sec:

— Asta… este desigur exagerat.

Lettke o privi în ochi, apoi vârî cheia în broască și descuie ușa.

— Intrați.

Ea îl urmă și îl privi cum dădu deoparte draperia de camuflaj. Lumina pătrunzătoare a zilei dezvălui o mare dezordine, grămezi de documente pe birou, pe scaune, pe monitorul computerului, sertarele și ușile dulapurilor deschise, peste tot hârtii, benzi adezive și creioane. Pe