nu se retrase. Mai făcu câţiva paşi şi se aşeză. Palmele ei reci căutau mânecile şi o propoziţie îi căzu din gură.

– Nu e mort încă.

Vorbele au aterizat pe masă şi s-au instalat în mijloc. Toţi trei s-au uitat la ele. Speranţe timide nu au îndrăznit să capete curaj. Nu e mort încă. Nu e mort încă. Rosa fu cea care vorbi după aceea:

– Cui îi este foame?

 

Se poate ca singura ocazie în care boala lui Max să nu fi durut să fi fost cina. Nu se putea nega acest lucru, din moment ce ei trei stăteau la masa din bucătărie cu o bucată de pâine în plus şi cu supa sau cartofii în plus. Toţi o gândeau, dar nimeni nu vorbea.

 

Noaptea, doar câteva ore mai târziu, Liesel se trezi şi se gândi la povara pe care o purta în suflet. (Învăţase această expresie din Purtătorul de vise – care era antiteza completă a Omului care fluiera –, o carte despre un copil abandonat, care dorea să fie preot.) Se ridică şi inspiră adânc aerul nopţii.

– Liesel? se răsuci papa. Ce este?

– Nimic, papa, totul este în regulă, răspunse ea, dar, chiar clipa în care rosti cuvintele, îşi aminti exact ce se întâmplase în visul ei.

O MICĂ IMAGINE În cea mai mare parte, totul este identic. Trenul are aceeaşi viteză. Fratele ei tuşeşte violent. De data aceasta însă, Liesel nu îi vede chipul lăsat spre podea. Încet, se apleacă. Mâna ei îi ridică uşor bărbia şi acolo, chiar în faţa ei, este chipul cu ochi mari al lui Max Vandenburg. Se holbează la ea. O pană cade pe podea. Trupul este mai mare acum, pe măsura feţei. Trenul ţipă.

– Liesel?

– Am zis că totul este în ordine.

Tremurând, se ridică de pe saltea. Amorţită de frică, o luă pe hol spre patul lui Max. După mai multe minute petrecute lângă el, când se linişti, încercă să-şi interpreteze visul. Era oare o premoniţie a morţii lui Max? Sau doar o reacţie la discuţia de după-amiază, din bucătărie? Îl înlocuise Max pe fratele ei? Şi, dacă da, cum se putea debarasa de propria rudă într-un asemenea mod? Poate că era chiar o dorinţă profundă ca Max să moară. În cele din urmă, dacă a fost îndeajuns de bine pentru Werner, fratele ei, atunci era la fel şi pentru acest evreu.

– Asta e ceea ce crezi? şopti ea, stând aplecată deasupra patului.

Nu. Nu putea să creadă aşa ceva. Răspunsul ei era argumentat de diversele forme mari şi mici de pe noptieră conturate de amorţeala întunericului care îşi pierdea puterile. Cadourile.

– Trezeşte-te! rosti ea.

Max nu se trezi.

Timp de alte opt zile.

 

La şcoală, un ropot de bătăi se auzi în uşă.

– Intră! strigă Frau Olendrich.

Uşa se deschise şi întreaga clasă privi cu surprindere la Rosa Hubermann care stătea în uşă. Unul sau doi copii şi-au pierdut răsuflarea în faţa priveliştii – o femeie cât un mic dulap, cu un rânjet de ruj şi ochi de clor. Aceasta. Era legenda. Purta cele mai bune haine, dar părul îl avea răvăşit şi era ca un prosop de şuviţe de elastic gri.

Învăţătoarei îi era în mod clar teamă.

– Frau Hubermann…

Mişcările îi erau dezordonate. Privi prin clasă.

– Liesel?

Liesel se uită la Rudy, se ridică şi merse rapid către uşă pentru a pune capăt cât mai repede posibil momentului jenant. O închise în urma ei şi rămase singură, pe coridor, cu Rosa.

Rosa se uită în cealaltă direcţie.

– Ce s-a întâmplat, mamă?

Se răsuci.

– Nu mă lua pe mine „cu ce s-a întâmplat, mamă”, Saumensch mic!

Liesel fu străpunsă de viteza cu care vorbea.

– Peria mea de păr!

O şuviţă de râsete se rostogoli pe sub uşă, dar fu îndată trasă înapoi.

– Mamă?

Faţa ei era gravă, dar zâmbea.

– Ce naiba ai făcut cu peria mea de păr, Saumensch prost, hoţ mic? Ţi-am spus de o sută de ori să o laşi în pace, dar mă asculţi tu vreodată? Sigur că nu!

Tirada continuă poate pentru încă un minut şi Liesel făcu o sugestie disperată sau două despre posibilul loc unde s-ar fi aflat peria cu pricina. S-a terminat brusc, Rosa trăgând-o aproape pe Liesel doar pentru câteva secunde. Şoaptele ei erau aproape imposibil de auzit, deşi se afla lângă ea.

– Mi-ai spus să ţip la tine. Ai zis că toţi vor crede. Se uită în stânga şi-n dreapta, apoi rosti pe un ton conspirativ: S-a trezit, Liesel. E treaz. Scoase din buzunar soldatul de jucărie zgâriat. A zis să-ţi dau asta. A fost preferatul lui. I-l înmâna, îi strânse braţele şi zâmbi. Înainte ca Liesel să aibă o şansă de a vorbi, ea tranşă problema: Ei? Răspunde-mi! Mai ai vreo idee pe unde ai fi putut s-o laşi?

„Trăieşte”, se gândi Liesel…

– Nu, mamă. Îmi pare rău, mamă, eu…

– Atunci, la ce eşti bună?

O lăsă baltă, dădu din cap şi plecă.

Pentru câteva momente, Liesel rămase nemişcată. Coridorul era imens. Examină soldatul din palmă. Instinctul îi spunea să fugă acasă imediat, dar bunul-simţ nu-i permise. În schimb, puse soldatul jerpelit în buzunar şi se întoarse în clasă.

Toată lumea aştepta.

– Vacă proastă, şopti în barbă.

Din nou, copiii au râs. Frau Olendrich nu a râs.

– Ce-a fost asta?

Liesel era într-o asemenea stare de beatitudine, încât se simţea indestructibilă.

– Am zis, zâmbi ea, vacă proastă, şi nu trebui să aştepte un singur moment înainte ca palma învăţătoarei să-i plesnească obrazul.

– Nu vorbi aşa despre mama ta, zise femeia fără prea mare efect.

Fata doar rămase pe loc şi încercă să se abţină să nu rânjească.

La urma urmelor, risca să încaseze un Watschen.

– Acum, du-te la locul tău.

– Da, Frau Olendrich.

Lângă ea, Rudy îndrăzni să vorbească.

– Isuse Hristoase, şopti, pot să-i văd mâna pe faţa ta. O palmă mare şi roşie. Cinci degete!

– Bine, spuse Liesel gândindu-se că Max era în viaţă.

 

Când ajunse acasă în acea după-amiază, el stătea în pat cu mingea de fotbal dezumflată în poală. Barba îl mânca şi