ochii apoşi se luptau să rămână deschişi. Un castron de supă gol se afla lângă cadouri.

Nu se salutară.

Mai degrabă, se tatonară.

Uşa scârţâi, fata intră şi rămase înaintea lui, uitându-se în castron.

– Ţi-o bagă mama cu forţa pe gât?

El încuviinţă din cap, mulţumit, obosit.

– A fost foarte bună, totuşi.

– Supa mamei? Pe bune?

Nu îi zâmbi.

– Mulţumesc pentru cadouri. Doar o uşoară mişcare a gurii, în loc de zâmbet. Mulţumesc pentru nor. Papa al tău mi-a explicat puţin despre ce este vorba.

După o oră, a făcut şi Liesel o încercare să spună adevărul.

– Nu ştim ce ne-am fi făcut dacă ai fi murit, Max. Noi…

Nu i-a luat mult.

– Vrei să zici, cum să scăpaţi de mine?

– Îmi pare rău.

– Nu. Nu era jignit. Aveaţi dreptate. Se jucă puţin cu mingea. Aveaţi dreptate să vă gândiţi astfel. În situaţia voastră, un evreu mort este la fel de periculos ca unul viu, dacă nu chiar mai mult.

– Am şi visat.

I-a explicat în detaliu, ţinând strâns soldatul. Era pe cale să-şi ceară din nou scuze când Max a intervenit:

– Liesel! O făcu să se uite la el. Nu-ţi cere niciodată scuze faţă de mine. Eu ar trebui să fiu cel care să-ţi ceară ţie scuze. Se uită la tot ce îi adusese. Uită-te la toate astea! Aceste cadouri. Luă nasturele în mână. Şi Rosa a spus că mi-ai citit de două ori pe zi, câteodată mai mult. Privi spre draperii ca şi cum ar fi putut vedea prin ele. Se ridică puţin şi făcu o pauză care dură cât o duzină de propoziţii tăcute. Tulburarea apăru pe faţa lui şi el îi făcu fetei o mărturisire: Liesel? Se mişcă puţin spre dreapta. Mi-e teamă, spuse el, că o să adorm din nou.

Liesel era însă hotărâtă.

– Atunci, o să-ţi citesc. Şi o să-ţi dau o palmă dacă începi să moţăi. O să închid cartea şi o să te zgâlţâi până te trezeşti.

În acea după-amiază şi în bună parte din seară, Liesel îi citi lui Max Vandenburg. El stătu în pat şi îi sorbi cuvintele, de data aceasta treaz, până puţin după ora zece. Când Liesel se odihni puţin, îşi ridică privirea peste carte şi văzu că Max dormea. Nervoasă, l-a înghiontit cu cartea. S-a trezit.

 

A mai adormit de încă trei ori. De alte două ori, l-a trezit.

În următoarele patru zile, s-a trezit în fiecare dimineaţă în patul lui Liesel, apoi lângă cămin şi, în cele din urmă, la mijlocul lunii aprilie, în pivniţă. Sănătatea i se ameliorase, barba dispăruse şi începuse să ia puţin în greutate.

În lumea interioară a lui Liesel se simţea o mare destindere la vremea aceea. Afară însă lucrurile începeau să devină instabile. La sfârşitul lunii martie, asupra unui loc numit Lübeck s-au abătut bombe. Următorul la rând avea să fie Köln şi, destul de curând, tot mai multe oraşe nemţeşti, inclusiv München.

Da, şeful stătea lângă umărul meu.

„Termină-ţi treaba, termină-ţi treaba!”

 

Bombele veneau – şi eu veneam.

Jurnalul morţii: Köln

Primele ore ale zilei de 30 mai.

Sunt sigură că Liesel Meminger dormea dusă când peste o mie de avioane de bombardament zburau spre un loc numit Köln. Pentru mine, rezultatul a fost cinci sute de oameni sau pe-aproape. Cinci mii de oameni rămaşi fără adăpost umblau în jurul mormanelor fantomatice de moloz, încercând să-şi dea seama ce aparţinea cui şi ce bucăţi de casă distrusă erau ale cui.

Cinci sute de suflete.

Le-am purtat în degete, ca pe valize. Sau le-am aruncat pe umăr. Numai pe copii i-am dus în braţe.

 

Până când am terminat, cerul devenise galben ca un ziar în flăcări. Dacă mă uitam îndeaproape, putea vedea cuvintele, titlurile informative care comentau evoluţia războiului şi aşa mai departe. Cum mi-ar fi plăcut să-l trag pe tot în jos, să mototolesc cerul ca un ziar şi să-l arunc departe! Braţele mă dureau şi nu-mi puteam permite să-mi ard degetele. Încă mai era multă treabă de făcut.

După cum v-aţi aştepta, mulţi oameni au murit instantaneu. Altora le-a trebuit ceva timp. Mai aveam câteva alte locuri de vizitat, ceruri de întâlnit şi suflete de colectat, iar atunci când m-am întors în Köln, mai târziu, nu mult după trecerea ultimelor avioane, am avut ocazia să observ cel mai nemaipomenit lucru.

Purtam sufletul carbonizat al unei adolescente când am privit cu solemnitate în sus, la ceea ce era acum un cer sulfuros. Un grup de fete de zece ani era prin apropiere. Una dintre ele a strigat:

– Ce-i asta?

Braţul i s-a întins şi degetul a arătat către un obiect negru, care cădea încet de sus. La început, arăta ca o pană neagră plutind, săltând. Ca o bucăţică de cenuşă. Apoi, a devenit tot mai mare. Aceeaşi fată – o roşcată cu pistrui – vorbi din nou, de data aceasta nerăbdătoare:

– Ce e asta?

– E un corp, sugeră o altă fată.

Păr negru, codiţe cu cărare pe mijloc.

– E o altă bombă!

Era prea lentă ca să fie o bombă.

Cu spiritul adolescentin încă arzând uşor în braţele mele, am mers câteva sute de metri împreună cu ele. Ca şi fetele, am rămas cu privirea aţintită spre cer. Ultimul lucru pe care îl voiam era să mă uit în jos, la faţa chinuită a adolescentei mele. O fată drăguţă. Avea toată moartea în faţă.

Ca şi fetele, am înlemnit când o voce strigă cu putere. Era un tată iritat, care le ordona copiilor lui să treacă înăuntru. Roşcata reacţionă. Punctele pistruilor se alungiră, devenind virgule.

– Dar, papa, uite!

Bărbatul făcu câţiva paşi mici şi îşi dădu repede seama despre ce era vorba.

– E combustibilul, zise el.

– Cum adică?

– Combustibilul, repetă el. Rezervorul. Era un om chel, cu un costum sfâşiat. Şi-au consumat tot combustibilul şi au aruncat rezervorul gol. Priviţi, mai e unul acolo.

– Şi acolo!

Copiii fiind copii, toţi s-au apucat să caute frenetic, încercând să găsească un rezervor gol de combustibil care plutea spre pământ. Primul a aterizat cu o bufnitură scurtă.

– Putem să îl păstrăm, papa?

– Nu. Era bombardat şi şocat acest papa şi, în mod clar, nu îi ardea de aşa ceva. Nu putem să-l păstrăm.

– De ce nu?

– O să-l întreb pe papa al meu dacă pot să iau eu, zise una dintre celelalte fete.

– Şi eu.

 

Dincolo de ruinele din Köln, un grup de copii