prea frig, și n-am ce să le dau de mîncare. Ar trebui, deci, să mă duc să-i iau, și apoi să găsesc o sanie sau vreo mașină, sau poate un camion de la teatru. Pe zăpada asta, îi omor sigur, și-i omor degeaba…

Marina începu să-și descheie, absentă, nasturii de sus de la manta. Îi privi pe rînd, oarecum la întîmplare, apoi întrebă:

— Dar voi ce credeți? Doctorii, ei, nici măcar nu știu ce are. Dar voi? Voi credeți că va scăpa cu viață?

Se strînseră și mai aproape unul în altul și izbucniră toți, ca o singură voce, puternică, stranie, profundă:

— Va trăi! Va trăi! Va trăi!

Maria întoarse capul spre Ieronim.

— Corul! exclamă solemn Ieronim. Ei alcătuiesc Corul. Singurul Cor autentic pe care-l avem azi în București. Singurul care ar putea fi comparat cu Corul tragediilor grecești…

O clipă, Marina păru că luptă să-și înece un suspin, dar, își dădură seama, nu era decît respirația ei curioasă, aritmică, întretăiată de pauze lungi, în care parcă și-ar fi reținut răsuflarea. Se îndreptase spre jilțul cu spătar înalt, rezemat de perete.

— Vă cred, spuse așezîndu-se. Sînteți toți tineri, și tinerii nu se înșală niciodată atunci cînd e vorba de viață…

Maria apucă iar brațul lui Ieronim.

— Ai auzit ce-a spus? A spus: cînd e vorba de viață! Am putea începe așa. Ieronim, chiar așa cum s-a întîmplat…

Ieronim înălță din umeri.

— Ar fi prea frumos, spuse. Adică, ar părea prea frumos…

Ceilalți se strînseră din nou lîngă el, turburați și totodată însuflețiți.

— Ar putea avea dreptate, spuse Făgădău. În orice caz, să încercăm…

— Am sigur dreptate, exclamă Maria. Și spectatorii ar descoperi, treptat, că nu e vorba de o fetiță bolnavă, ci de altceva, infinit mai grav, că e vorba de…

Se întrerupse brusc, roșind vinovată. În clipa următoare se afla lîngă Marina.

— Doamnă, începu, luîndu-i mîna. Vreți să ne faceți un serviciu? Un foarte mare serviciu? O să vă explic îndată despre ce este vorba. Doar o clipă…

O trase ușor după ea, îndreptîndu-se spre ușă. O ajută să-și încheie nasturii de sus ai mantalei și îi înfășură șalul deasupra capului.

— Să nu răciți, spuse. Deși nu va dura mai mult de un minut. Ieșiți pe verandă, vă scuturați cizmele ca și cum le-ați scutura de zăpadă, apoi intrați. Și cînd Ieronim vă deschide ușa, îi puneți aceleași întrebări.

— Ce fel de întrebări?

— Ce-ați spus adineauri: Dumneata ești Ieronim Thanase? E adevărat că ai un cîine savant?… Și celelalte. Nu sînt multe…

Deschise ușa și o împinse cu emoție pe verandă.

— Tăcere! șopti fără să întoarcă capul. Apoi, către Ieronim: Acum, Ieronim, fii gata. Ușa!

Cînd o deschise, ninsoarea răbufni cu putere în odaie. Iritat, pentru că Marina rămăsese în prag, Ieronim îi apucă brațul și o trase înăuntru. Scoțîndu-și absentă șalul, Marina îl privi, zîmbindu-i cu neașteptată căldură, aproape cu dragoste, și totuși, parcă silindu-se să-și păstreze o anumită gravitate.

— Dumneata ești Ieronim Thanase?

— Eu sînt.

— E adevărat că ai doi cîini savanți? Pardon! E adevărat că…

— N-are nici o importanță, o încurajă Maria. Continuați!

— E adevărat, spuse Ieronim.

— Atunci știu cine ești… Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor…

— E absurd! izbucni Ieronim. N-are nici un sens!

Corul rosti încet, aproape în șoaptă, dar mustrător: Sensul îl creăm noi, Ieronim. Sensul îl revelăm noi, prin spectacol. Prin Spectacol, Ieronim, fără început și fără sfîrșit!

Întorcîndu-se către Marina, Ieronim începu să rîdă:

— Ați ghicit că e vorba de începutul unui spectacol experimental. Dar…

— Așa începe și acolo, îl întrerupse Făgădău. Mai precis: așa ar putea începe și acolo, dacă vom ști…

— Și mai precis: dacă vom izbuti să înțelegem ce s-a întîmplat acolo, continuă Maria.

— Eu, personal, știu ce s-a întîmplat, reluă Făgădău. Am trecut și eu pe-acolo.

— Băiețaș, îl amenință Maria, purgare non est necesse! Spune ce ai de spus, scurt și concis. Arată-ne!

Făgădău se depărtă cîțiva pași, apoi se întoarse brusc, încruntat, cu o privire sălbatică, înfigîndu-și pumnii în șolduri. Părea un alt om.

— Tu ești ăla care, așa și pe dincolo?! strigă el cu un glas sălbatic, izbucnit parcă din gîtlej, îngroșat de tutun și alcool.

— Eu sînt, răspunse Lorinț.

— Este adevărat că aveți aici, la numărul 18, unul care se pretinde făcător de minuni?

— N-a spus niciodată că e făcător de minuni.

— Dar atunci ce mă-sa pretinde că este? Fachir? îmblînzitor de șerpi?

— El spune că e Boddhisattva…

Ieronim ridică exasperat amîndouă brațele în sus:

— Nu! Nu! Nu! Pur și simplu, nu poate începe așa! Deocamdată, uităm tot, și apoi încercăm altceva.

Maria o ajutase să-și descheie nasturii de sus ai mantalei, silind-o apoi să se așeze în jilț.

— Numele meu este Maria Daria Maria, dar mi se spune Maria da Maria. Eu nu fac parte din trupa lui Ieronim, eu sînt muzicantă. Violoncelistă. Dar mă fascinează ideea lui. Închipuiți-vă că…

— Cred că am înțeles ceva, o întrerupse Marina. Scena se petrece într-un lagăr de concentrare și de exterminare; să-i spunem, Buchenwald…

Maria da Maria întoarse brusc capul către ceilalți și-i privi speriată.

— Dar cum ați ghicit? Ați aflat de la cineva?

Marina își scutură din nou pletele, apoi își netezi prelung fruntea cu palma dreaptă.

— Nu. Nu mi-a spus nimeni nimic. Dar mi se pare evident: gesturile, tonul vocii, vocabularul…

— Ați auzit? Ați auzit? strigă Făgădău.

— Dar nu înțeleg ce-are a face Buchenwaldul cu Boddhisattva, adăugă Marina.

Cîțiva începură să rîdă, tinerește, fericiți, căutîndu-și unul altuia privirea.

— Dacă doamna ne asigură că va fi discretă, să-i spunem? îi întrebă Ieronim.

— I-am spus deja esențialul, vorbi cel mai vîrstnic dintre ei.

Blonziu spălăcit, cu mici pete roșietice pe obraz, era îmbrăcat cu un palton vechi, mult prea lung pentru statura lui.

— Eu sînt Valerian și mi se spune că sînt cel mai înțelept, adăugă. Ieronim s-a gîndit la Boddhisattva pentru că a voit să detașeze problema libertății din