lui adevărat nu se știe. Doftorul are darul de a opera asemenea schimbări și el însuși trăiește sub o identitate de împrumut. Asta dă o sugestie despre ideea de spectacol despre care va vorbi, pe larg, Eliade în Nouăsprezece trandafiri.

Narațiunile progresive, evaziunile lui Fărîmă încep să se concentreze asupra unui personaj mitologic: Oana, femeie voinică, înaltă de 2,42 m, „spătoasă și frumoasă ca o statuie”. Oana este fiica lui Fănică Tunsu, cîrciumar în Obor, și la 13 ani sare de-a dreptul în spatele cailor nărăvași. Se ia la trîntă cu bărbații cei mai puternici și-i ridiculizează. Geambașii o iau la iarmarocuri ca să încalece caii recalcitranți. Împrietenită cu Lixandru, Darvari și ceilalți adolescenți de pe Mîntuleasa, Oana îi duce în pădurea Pasărea și acolo se petrec întîmplări magice. Uriașa iese la mijlocul nopții dintr-un luminiș, se dezbracă și începe să se învîrtă în cerc, apoi se oprește și strigă cu putere: „Mărită-mă, fă, că mi s-au înfierbîntat creierii”… Din buruieni se ridică o femeie bătrînă, despletită, și cu salbă de aur la gît și o anunță că „ce ți-a fost ursit eu nu pot dezlega”. Ursita prevede că Oana trebuie să se ducă la munte, căci acolo o să-i apară bărbatul, năzdrăvan ca și ea, călare pe doi cai și cu o năframă roșie la gît!… Cînd îi vine sorocul, Oana urcă în Carpați și acolo, noaptea, dănțuie și strigă la lună: „Coană Mare […]. Găsește-mi bărbat pe măsură […]. Dumnezeu m-a uitat”… Un baci mai bătrîn o lovește cu vîna de bou și și-o face ibovnică, alții, mai tineri, îl înlocuiesc, însă uriașa devine insațiabilă și ciobanii fug. Oana se împreună cu un taur (mitul sexualității ciclopice), apoi bărbatul ursit (Cornelius Tarvastru, profesor de limbi romanice la Universitatea din Dorpat) apare și cuplul de uriași pleacă, după un ocol la București, spre nord.

Este nucleul mitic central în narațiune, acela prin care elementele de basm (sau de mitologie greco-latină) pătrund nestingherit în cadrul obișnuit al prozei. Ele nu sînt fără legătură cu ideea fundamentală a supraviețuirii miticului. Oana este, ca și inginerul Cucoaneș din povestirea Un om mare (datată 1945), o sămînță de uriaș din rasa care a trăit, cîndva în timpul întîmplărilor biblice. Anormalitatea ei este semnul unei biologii sacre. Acest fapt este înțeles bine de niște femei simple (soțiile ciobanilor) care, amenințate de frenezia sexuală a Oanei, vin să-și apere bărbații: „Că tu nu ești ca noi, femei nevoiașe, făpturi de-ale lui Dumnezeu, ci ești sămînță de uriaș. Pasămite, tu te tragi din uriașii Jidovi, ăi de l-au schingiuit pe Domnul nostru Isus Cristos, că doar ăia erau atît de mari și de puternici de l-au putut schingiui chiar pe el, Fiul lui Dumnezeu”…

Însă faptele acestea neobișnuite n-ar căpăta întreaga lor semnificație, dacă ele n-ar aparține unei ordini oculte, dacă, în fine, prozatorul n-ar da sugestia unei forțe magice care acționează în univers. Oanei i se întîmplă ceea ce i se întîmplă ca să se înfăptuiască blestemul unui turc, Selim. E povestea lungă la care vrea să ajungă Fărîmă fără să reușească, pentru că lectorii lui grăbiți îl readuc mereu la startul ultim al faptelor. Fărîmă scapă, totuși, spre acel trecut întemeietor și revelează povestirea pădurarului și a prietenului său Selim. Pădurarul este bunicul Oanei și, ajuns la o sută de ani, se însoară din nou, voind. Să, sădească altă tulpină. Pe cînd era tînăr, înșelase pe prietenul său Selim și acesta îl blestemase să se întîmple un lucru monstruos printre urmașii lui. Oana, n-ar fi, dar, decît fructul acestui teribil blestem. Un blestem care dezleagă, totuși, un alt blestem (de ordin biologic), o vrajă care eliberează funcțiile urieșești existente în om.

Dar să ne întoarcem la fabulațiile lui Zaharia Fărîmă. În jurul Oanei el țese o plasă (o plasă ruptă, deșirată) de alte povestiri, care împing narațiunea centrală spre anul 1700. „Cum să vă povestesc urmarea fără să mă întorc înapoi?” spune el, exasperat, anchetatorilor. Întoarcere înseamnă aici originea întîmplărilor, starea în care oameni ca Iorgu Calomfirescu, Arghira, Zamfira cunoșteau fapte miraculoase. Efortul lui Fărîmă este de a stabili o legătură cu această lume care nu mai trăiește decît în memoria lui imperfectă. Efort denaturat mereu de prolixitatea naratorului și de impaciența ascultătorilor. Personajele capătă greu, ca și istoriile lor, o determinare precisă în această continuă fugă narativă. Prozatorul le schimbă, deliberat, identitatea. Aproape toate personajele poartă nume schimbate. Și toate au o taină, o poveste lungă și complicată… Cel care stă în centrul acestei mici lumi de tineri obsedați de semnele ascunse în pivnițele caselor bucureștene e Lixandru. Lixandru, cititor de poezie spaniolă și el însuși un fel de poet (amănuntul are oarecare importanță pentru că, se va vedea mai tîrziu, artistul este investit cu puteri inițiatice în proza lui Eliade!), Lixandru, deci, caută să dezlege tainele de sub pămînt. Nu e singurul (Darvari, Dragomir Calomfirescu, Borza, Leana, Marina au aceeași pasiune), însă Lixandru este cel care cunoaște cele mai multe semne. Ce fel de semne? „Vedeți […] că asta nu v-o pot spune. Pentru că, ca să înțelegeți semnele, trebuie să le cunoașteți”…

Și mai departe: „Dacă ați ști ce știu eu, domnule director, n-ați mai rîde, îmi spunea. Eu am aflat multe, tot iscodindu-l pe Dragomir, și simt că semnele sînt pe aici, undeva pe aici, între Bulevard, Popa Soare și Calea Moșilor – și întindea brațul și-l rotea de mai multe ori. Dacă aș avea un miliard, aș cumpăra toate casele astea și le-aș dărîma, îmi spuse el odată. V-ați cruci și dumneavoastră, și istoricii și arheologii, de tot ce-aș găsi eu pe aici, pe sub pămînt, pe sub pietrele și casele astea…”

Lixandru, Darvari, Borza caută ceva, un loc de trecere dincolo: peștera în care a dispărut Iozi, fiul rabinului de pe Calea Moșilor.

„Dacă aș ști unde a dispărut săgeata și unde se află