Iozi, aș ști tot!” spune el. Cînd Oana povestește, în noaptea dinaintea nunții, un vis despre o peșteră ascunsă sub pămînt, cu pereți bătuți cu pietre scumpe și luminați de lumînări, Lixandru exclamă: „Asta-i peștera de sub apă, pe care am văzut-o și eu, demult, și acolo trăiește și acum Iozi”… Lixandru își schimbă des fizionomia, bănuiala lui Dumitrescu și a celorlalți anchetatori este că Lixandru trăiește și acum sub un nume de împrumut. Nu se știe însă pentru ce persoana acestui cunoscător de locuri vrăjite preocupă pe anchetatorii lui Fărîmă. Un altul, Darvari, căutător și el de semne, a dispărut în 1930 în Insula Șerpilor, însă anchetatorii, iarăși, se îndoiesc de această moarte. O sculptoriță, Marina, (care își spune Zamfira) are o poveste mai lungă de 200 de ani și, reconstituind-o, vedem că „patima tainelor de sub pămînt” este veche pe locurile bucureștene. Un boier, Iorgu Calomfir, bărbatul prea frumoasei Arghira, s-a ascuns sub pămînt ca să găsească un cristal cu puteri miraculoase pentru a reda vederea soției sale, mioapă. A făcut un laborator în pivniță și s-a închis acolo pînă ce într-o zi, înspăimîntat de apa care țîșnește din pămînt, iese afară. Miturile se amestecă în narațiune: Iorgu Calomfir caută cristalul necesar frumoasei Arghira (caută lumina, adevărul, înțelepciunea), caută în același timp – stimulat de vechea credință populară despre Pastele Blajinilor – locul de trecere spre alt tărîm. El vrea, cu alte cuvinte, să coboare în lumea Blajinilor, vrea să afle tîlcul care să-i permită trecerea și, după trei tentative eșuate, renunță și pleacă în străinătate. Frumoasa Arghira își recapătă vederea altfel, printr-un miracol: într-o zi apare o tînără țărancă, Zamfira, care-o îndeamnă să se spele cu apa adusă de ea și, spălîndu-se, Arghira începe să vadă… Arghirei îi place teatrul și și-a amenajat o sală de spectacole în casă… Marina, sculptoriță, cunoaște aceste istorii, și pentru a marca simpatia pentru Zamfira de demult, dătătoare de vedere, își ia numele de Zamfira. Numele și misiunea sacră de a-i învăța pe oameni cum să vadă: „Pentru că – gîndește ea – oamenii nu mai știu să vadă, să privească în jurul lor, și toate relele și păcatele de-acolo se trag, că, în zilele noastre, oamenii sînt aproape orbi. Iar ca să-i vindece nu e alt mijloc decît să-i învețe să privească operele de artă, și în primul rînd sculpturile. De aceea avea ea mare slăbiciune pentru Oana, și venea mereu la cîrciuma lui Tunsu, s-o deseneze, și umplea albume întregi cu schițe. Spunea că singură Oana e vrednică să servească de model pentru o zeiță”. Despre Marina și salvarea oamenilor prin artă (spectacol) va veni din nou vorba în narațiunile ulterioare. Multe din enigmele de acolo se lămuresc în acesta nuvelă. Există nu numai o circulație a miturilor, dar și o circulație a tipurilor în narațiunile lui Eliade. În Pe strada Mîntuleasa apare, de pildă, și cîntăreața de cîrciumă, Leana, care ascunde, ca toate personajele eliadești, o taină (o poveste). Ea știe semnele și asta se vede după „un anumit cîntec”. Cîntecul va fi dezvăluit de-abia în narațiunea În curte la Dionis. Cîntecul și identitatea, căci Leana nu este numele ei adevărat. „Numele meu e altul”, mărturisește ea, ceea ce vrea să spună că istoria și mesajul ei sînt ascunse.

În nuvela Pe strada Mîntuleasa, sînt, în fond, mai multe mituri. Unul este acela al coborîrii în infern, altul este acela al schimbării, înnoirii identității. Marina apare cînd tînără, cînd bătrînă. Darvari, iubitul ei, nu știe ce să mai creadă, femeia are o putere extraordinară de a trece dintr-o vîrstă în alta. Tema întineririi biologice va fi dezvoltată în Les trois grâces și Tinerețe fără de tinerețe. Sugestia schimbării se leagă, aici mai mult de ideea de spectacol. În fine, tot aici aflăm și sugestia camuflării miticului pe care Eliade o va dezvolta, într-o proză mai savantă, în În curte la Dionis. Lixandru și-a ascuns identitatea, a devenit irecognoscibil, alții și-au schimbat numele. Marina ascunde secretul unei existențe magice (variația vîrstelor ei), iar Fărîmă e ultimul martor al acestei lumi. Este martorul și creatorul ei. „De ce – îl întreabă Anca Vogel – inventezi dumneata lumea asta pe măsură ce-o povestești? O faci numai de frică, sperînd că așa ai putea scăpa mai ușor? Dar atunci nu înțeleg de ce ți-e frică nu înțeleg primejdia de care vrei să scapi…”

Neobișnuitul dar de a inventa face din Fărîmă o victimă perpetuă. El devine prizonierul lumii pe care a născocit-o din frică sau din plăcere. Întrebarea Ancăi Vogel este, în esență, justă. De ce vrea să scape Fărîmă, de ce și de cine îi este frică bătrînului învățător? Sfîrșitul narațiunii îl arată devenit deja ținta altei anchete. Abia scăpat de Dumitrescu, Economu, Anca Vogel și de vechii anchetatori, el este luat în primire de alții, care se prezintă ca foștii lui elevi: Borza I. Vasile și Lixandru. Lovitură de teatru! Cine sînt aceștia? O falsă identitate sau, cu adevărat, irecognoscibilul Lixandru pe care îl caută politia există cu adevărat? Narațiunea rămîne deschisă. Faptul că, la solicitările celor care se dau drept foștii lui elevi, Fărîmă nu răspunde nu reprezintă un indiciu că experiența lui se încheie. Sînt alte semne ce se repetă, îngrijorător, pentru el; căldura, întîlnirea de la două și un sfert, graba lui de a nu întîrzia. Fiind singurul care știe „o sumă de lucruri” – cum zice unul dintre urmăritorii lui – Fărîmă este menit unei eterne urmăriri. A devenit un vînat care trebuie să-și vrăjească vînătorii