și, pe cît vraja crește, pe atît posibilitățile lui de salvare se micșorează. Trecerea prin proba labirintică nu l-a salvat. Iese, dimpotrivă, de două ori culpabilizat, căci, stînd de vorbă cu Economu și Anca Vogel, Fărîmă a devenit și mai suspect. El și-a asumat, astfel, secretele a două mitologii, a intrat – fără voia lui – în posesia celui de-al doilea cod al narațiunii. „Știe o sumă de lucruri”! – asta sună ca o condamnare pe viață. Pe Șeherezada modernă o așteaptă nopți grele. Șahul se schimbă, Șeherezada trebuie să inventeze la infinit povestiri care o vor înfunda și mai mult…

Pe strada Mîntuleasa poate fi citită și ca o fabulă a fabulei, ca o lungă metaforă despre nașterea narațiunii. Există, întîi, un număr mare de simboluri, imagini ce sugerează dificultatea de a scrie. Fărîmă fabulează ușor, dar scrie greu. „Are un scris greu de citit”, se plînge anchetatorul Dumitrescu. Asta vrea să spună cel putin două lucruri: (1) „greu de citit”, adică greu de înțeles, de pătruns, dificultatea privirii îngust raționale de a trece de pragurile ce duc dincolo, în lumea pe care o construiește bătrînul învățător; (2) „greu de citit” poate să însemne și dificultatea narațiunii mitice de a se constitui. „Cum să povestesc urmarea fără să mă întorc înapoi” – se plînge Fărîmă. Iar cînd este lăsat să scrie are dificultăți de alt ordin; uită ce a scris, relatează de mai multe ori aceleași întîmplări. („Și pentru că nu reușea întotdeauna să-și amintească, o scria din nou”.) Mi se pare a descoperi aici cîteva sugestii privitoare la scriitura mitică și la lectura ei. Să rămînem la primul aspect. Fărîmă scrie acum „cu mare grijă”, „pe îndelete” (idealul literaturii clasice, modelul scriiturii vechi), recitește „concentrat” ceea ce scrie, dar, fără voia lui, repetițiile, confuziile pătrund în text. Faptele sînt văzute din perspective diferite, variantele date de memorie mișcă desenul, întunecă fotografia. Dumitrescu este enervat de aceste deturnări ale textului și înțelegem ușor că ceea ce îl enervează e tocmai fuga scrisului spre imprecizia mitică.

Fărîmă pare sincer îngrijorat că nu este înțeles cum trebuie și sancționează fără ezitare tipul său (inițiatic, mitic) de scriere: „unele amănunte par că ar contrazice întregul”… Promite să fie limpede, dar nu reușește. Confuziile, coincidențele stranii, contradicțiile dintre amănunte și ceea ce este esențial vor continua să se manifeste în scrisul lui concentrat, compus „cu mare grijă”, „pe îndelete”… Narațiunea mitică se constituie, vasăzică, fără voia naratorului. Evaziunea din codul inițiatic al povestirii nu-i posibilă. El vrea să spună ceva, să dezvăluie existența unei lumi vechi, dar memoria îl trădează. Pe măsură ce dezvăluie ceva, se ascunde, se obnubilează. Narațiunea mitică trăiește în (și prin) acest proces de succesive hierofanii și ocultări.[6] Acest mecanism este înțeles exact de cea de a treia serie de lectori (anchetatori), aceia care apar după dispariția lui Economu și a Ancăi Vogel (lectorii, curios, cei mai favorabili ai lui Fărîmă, cei care se lasă cel mai mult seduși de latura mitică a narațiunii!). Noii lectori au pierdut apetitul mitic. Ei au prins mecanismul ascuns al confesiunii lui Fărîmă, au prins cifrul narațiunii și, în baza lui, supun totul interpretării raționale:

„— Vedeți, începu el să audă deodată, lucrurile se limpezesc, se lămuresc unele pe altele, alcătuiesc împreună o configurație și-și dezvăluiesc sensul numai dacă plecăm de la această ipoteză; pe de o parte, voiați să ascundeți ceva, să păstrați un secret, iar pe de altă parte, memoria dumneavoastră, ca orice memorie, vă trădează, adică nu reține amănunte esențiale și păstrează cu o precizie aproape fotografică episoade periferice”.

Este, negreșit, o primă lectură coerentă, realistă a narațiunii. O primă demascare a mitologiei create de Fărîmă: o golire a povestirii de conotațiile ei mitice, inițiatice… Am impresia că prin astfel de detalii Eliade dă, în Pe strada Mîntuleasa, și o retorică interioară a lecturii. El sugerează, așadar, nu numai nașterea (scrierea) unei narațiuni mitice, dar și posibilitățile ei de lectură. Căci ce sînt, în fond, acești anchetatori seduși, exasperați, iarăși seduși, de născocirile lui Zaharia Fărîmă? Ce altceva decît niște lectori care încearcă să citească un cod (un limbaj) prin alt cod? Dumitrescu și noii anchetatori sînt, în această privință, cei mai intransigenți. Ei suspectează tot timpul pe Fărîmă că vrea să scape, să ascundă ceva, să fugă de adevăr. Ei vor, cum s-ar zice, pielea prefăcutei Șeherezada, cît mai repede, vor să intre în posesia cifrului („să găsim cifrul prin care pot fi identificate acțiunile…”). Și, lucru curios, îl află, povestirile lui Fărîmă se lasă citite în acest fel. Visele Oanei despre coborîrea în peștera tapetată cu diamante sînt traduse fără ezitare ca făcînd aluzie la comoara poloneză ascunsă de Economu etc.

[1] Fragments (p.420): „Aceasta din urmă (Lumina ce se stinge), ilizibilă, monotonă, ratată, îmi apare azi ca o reacție conștientă împotriva Indiei, ca o tentativă disperată de a mă apăra chiar împotriva mea – căci în timpul verii lui ‘30 decisesem să mă „indianizez”, să mă pierd în masa indiană. Misterul Luminii, acest incendiu de neînțeles care izbucnește într-o noapte în bibliotecă și care provoacă, între altele, orbirea și dezechilibrarea bibliotecarului – nu este, în fond, decît misterul existenței mele în casa lui Dasgupta.”

[2] „Orice loc natal constituie o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, orașul copilăriei și adolescenței devine, totdeauna, un oraș mitic. Bucureștiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile. Numai străbătînd această mitologie am ajuns să cunosc adevărata lui istorie. Și, poate, propria mea istorie.” (L’epreuve du Labyrinthe, entretiens avec Claude Henri Rocquet, Ed. Pierre Belfond,