Îndreptarăm toate cele şase puşti asupra agresorilor, socotind-o şi pe a Biberului alb care se afla cu noi. Puştile trosniră de cîte două ori fiecare. Nu era timp să număr cîţi oameni fură culcaţi la pămînt. Comanşii ne săriră şi ei în ajutor, slobozind o ploaie de săgeţi în coasta şi în spatele atacatorilor. Mai putui observa că Gibson, în ciuda îndemnului pe care-l lansase împotriva noastră, nu se repezi înainte, ci rămase pe loc. Stătea lîngă foc şi-l trăgea pe Ohlert de braţ, silindu-l să se scoale. O clipă doar şi imaginea dispăru din ochii mei. Apaşii se apropiaseră vertiginos şi, umplînd cerul cu urlete, îi atacară pe comanşi.

Pe întuneric, apaşii nu puteau şti cu cîţi adversari au de-a face. Comanşii mai stăteau în cerc, dar acesta fu străpuns şi spulberat într-o clipă. Puştile detunau, suliţele vîjîiau, săgeţile şuierau, cuţitele scăpărau. Unde mai pui strigătele celor două tabere duşmane şi vălmăşagul de trupuri încăierate asemenea unor diavoli furioşi. Luînd-o înaintea cetei sale, unul dintre apaşi pătrunse în rîndurile inamice ţinînd în mîna stîngă un pistol şi rotindu-şi cu dreapta tomahawkul. În timp ce gloanţele sale nimereau în plin, securea fulgera peste ca petele comanşilor. Apaşul nu purta nici un semn distinctiv, nici faţa nu-i era vopsită. Aceasta se vedea clar. Dar fie şi numai după curajul lui şi după faptul că poseda pistol — nu era greu de identificat. Biberul alb îl recunoscu tot atît de repede ca şi noi.

— Winnetou! Exclamă el. În sfîrşit, am să-l prind! Îl iau pe seama mea!

Ne părăsi în grabă şi se aruncă în vîltoarea luptei. Comanşii se buluciră în urma lui, încît ne scăpă din ochi.

— Ei, ce facem? Îl întrebai pe Old Death. Apaşii sînt mai puţini la număr şi, dacă nu se retrag repede, vor fi decimaţi. Trebuie să-i pre venim. Mă duc să-l scot pe Winnetou din împresurare!

Voiam să mă reped, dar bătrînul westman mă apucă de braţ:

— Nu faceţi prostii! Noi nu avem dreptul să-i trădăm pe comanşi; doar am fumat cu ei pipa păcii! De altfel, Winnetou n-are nevoie de ajutor. Se descurcă el şi singur. Nu-l auziţi?

Într-adevăr, recunoscui glasul prietenului meu. Striga:

— Am fost înşelaţi! Înapoi! Retragerea!

În timpul acestei lupte scurte şi crîncene, singurul nostru foc de tabără aproape că se stinsese şi el, mai licărea totuşi suficient ca să pot urmări ceea ce se petrecea. Apaşii se retrăgeau. Winnetou îşi dăduse seama că inamicul e mult prea puternic. Mă mira însă faptul că el, împotriva bunului său obicei, nu fusese mai întîi în recunoaştere pentru a stabili forţa duşmanului. Motivul aveam să-l aflu curînd.

Comanşii încercau acum să-i urmărească pe apaşi, dar gloanţele îi ciocăneau întruna. Cel mai des se auzea puşca de argint a lui Winnetou, moştenită de la tatăl său.

Biberul alb puse să se înteţească focul şi lumina spori din nou. Apoi, căpetenia se apropie de noi şi ne spuse:

— I-am scăpat. Dar mîine, în zori, îi urmărim şi îi nimicim.

— Crezi că se poate? Întrebă Old Death.

— Sînt sigur! Oare fratele meu are îndoieli? Se înşală!

— Nu mi-ai spus şi adineauri că mă înşel, cînd te-am prevenit asupra situaţiei? Ziceam că vîlceaua este o capcană. S-ar putea să nu mai ieşi de aici.

— Să se crape numai de ziuă şi să-i vedem la faţă, că-i zdrobim numaidecît. Pînă acum, pe cei ce-au rămas i-a ocrotit întunericul.

— Înseamnă că acum nici n-ar mai trebui să trageţi în ei; n-are rost să vă irosiţi săgeţile. Ce-i drept, lemn se găseşte aici berechet pentru altele noi, dar ce te faci dacă n-ai vîrfuri de fier?... Ia spune-mi, cum stăm cu cei zece războinici care străjuiau intrarea văii? Mai sînt acolo?

— Nu. Au venit şi ei încoace ca să ia parte la bătălie.

— Trimite-i imediat înapoi la postul lor. Trebuie să-ţi asiguri barem o cale de retragere.

— Fratele meu se teme fără rost. Apaşii au fugit pe dincolo, iar de intrat, nu mai intră nimeni.

— Ascultă-mi, totuşi, sfatul! Cei zece oameni nu-ţi sînt de nici un folos aici. În schimb, acolo sînt necesari.

Căpetenia îi acceptă sfatul, desigur, mai mult din stimă decît din convingere. Curînd se văzu cîtă dreptate avea Old Death. Abia ajunseră cele zece străji la posturile lor, că şi răsunară acolo două împuşcături, însoţite de un urlet crunt. După cîteva minute, doi dintre războinici se întoarseră fuga raportînd că fuseseră întîmpinaţi la intrare de două focuri de armă şi o mulţime de săgeţi şi că, din toţi cei zece, doar ei scăpaseră cu viaţă.

— Ei, m-am înşelat şi de astă dată? Întrebă Old Death. Acum capcana e închisă de amîndouă părţile, iar noi sîntem prinşi!

Biberul alb nu găsea nici o explicaţie. Întrebă dezolat:

— Iuf! Ce să fac?

— Nu-ţi risipi oamenii şi armele! Aşază cîte douăzeci sau treizeci de războinici la ieşire şi la intrare. Să păzească măcar aceste două puncte. Ceilalţi să se odihnească şi să prindă puteri pentru dimineaţa. Acesta e, singurul lucru ce-ţi rămîne de făcut.

De astă dată, căpetenia îi urmă fără şovăire sfatul. Ne apucarăm apoi să-i numărăm pe cei căzuţi. În ce-i priveşte pe albi, dispăruseră toţi, adică Gibson, William şi încă opt inşi. Nu rămăseseră decît morţii.

— Foarte rău! Exclamai. Indivizii s-au refugiat dincolo, la apaşi.

— Da. Şi au fost, desigur, bine primiţi, fiindcă au lucrat împreună cu cei doi cercetaşi, aşa-zişii Topia.

— Înseamnă că Gibson ne-a scăpat din nou!

— Ba nu. Nu uitaţi că avem totemul lui Inda-nişo. Pe de altă parte, apaşii mă cunosc. Aşadar, vom fi priviţi ca prieteni. Pe urmă, aranjez eu lucrurile ca să ni-i predea pe Gibson şi pe Ohlert. Pierdem o singură zi, asta-i tot.

— Şi dacă cei doi spală putina?

— Nu cred s-o facă. Ar trebui să străbată întregul Mapimi şi nu vor avea curaj... Dar asta ce mai e?

Un număr de comanşi se strînseseră grămadă. Din mijlocul lor răzbăteau gemete şi vaiete sfîşietoare. Ne apropiarăm de ei şi văzurăm un alb grav rănit, care tocmai îşi revenise în simţiri. O suliţă îl spintecase pe la spate ieşind prin burtă. Aşadar, îl lovise un comanş,