— Fiii comanşilor au venit încoace în plină zi şi au cercetat peste tot. Au încercat chiar să se caţăre pe stînci şi n-au izbutit.

— Dar poate că la coborîre e mai uşor decît la urcare. Eu ştiu că Winnetou se caţără mai abitir decît capra neagră din munţi.

— Winnetou e departe. Mi-au spus-o cei doi oameni din tribul Topia.

— Şi dacă s-au înşelat, ori au aflat-o de la alţii care nu cunosc bine situaţia?

— Mi-au spus-o răspicat, iar eu îi cred, fiindcă şi ei îl duşmănesc pe Winnetou.

— După cît se ştie, Winnetou a trecut pe la fortul Inge. În cazul acesta putea el oare, într-un timp atît de scurt, să facă drumul pînă aici, să-şi adune războinicii şi să ajungă de cealaltă parte a lui Rio Conchos? Fratele meu să judece.

Căpetenia căzu pe gînduri. Observaţiile lui Old Death păreau să-l convingă. În sfîrşit, zise:

— Da, timpul a fost scurt şi drumul lung. Să-i mai întrebăm o dată pe bărbaţii din tribul Topia.

Se îndreptă spre locul unde se odihneau albii. Noi îl urmarăm. Acolo oamenii ne priviră cu ostilitate. Lange, fiul său şi negrul Sam şedeau ceva mai încolo, izolaţi. William Ohlert mîzgălea hîrtia, surd şi orb la tot ce se petrece în jur. Pretinşii Topia îşi ridicară ochii abia cînd căpetenia li se adresă:

— Sînt fraţii mei într-adevăr siguri că...

Se opri. Pe înălţimi răsună ca un piuit de pasăre măruntă, speriată, urmată de un ţipăt de cucuvaie. Biberul alb deveni extrem de atent. Old Death la fel. Ca în joacă, Gibson apucă o crenguţă pe care o ţinea lîngă el şi scormoni jarul, stîrnind o flacără scurtă şi vie. Se pregătea să repete gestul, în timp ce albii ceilalţi îl priveau mulţumiţi, dar Old Death se repezi şi-i smulse creanga din mînă.

— Lăsaţi asta, sir! Vă interzic! Strigă el ameninţător.

— De ce? Întrebă mînios Gibson. N-am voie să zgîndăresc niţel jarul?

— Nu! Cînd bufniţa ţipă sus, nu se cade să faceţi aici, jos, semnul convenit.

— Ce semn? Aţi înnebunit de-a binelea?

— Da, am înnebunit în aşa hal, încît sînt gata să-i trag un glonţ în cap individului care ar încerca să mai aţîţe o dată focul!

— Ei, drăcia dracului! Vă purtaţi aici de parc-aţi fi stăpîn!

— Păi sînt! Iar dumneata, pînă m-oi sătura de mutra dumitale şi te-oi lichida, eşti prizonierul meu. Să nu-ţi închipui că ai să-l tragi pe sfoară pe Old Death!

— S-o înghiţim şi pe-asta? Ce părere aveţi, domnilor? Putem oare să mai răbdăm?

Întrebarea fusese adresată celorlalţi albi. Old Death îşi scoase fulgerător ambele pistoale. Eu, la fel. Cît ai clipi, cei doi Lange şi Sam săriră de la locurile lor cu pistoalele în mîini. Dac-ar fi întins cineva braţul după armă, ar fi tras în el fără ezitare. În plus, căpetenia ordonă oamenilor săi:

— Săgeţile!

Comanşii executară ordinul pe dată. Cîteva duzini de săgeţi ţinteau ameninţător asupra albilor.

— Vedeţi? Rîse Old Death. Acum vă mai aflaţi sub ocrotirea legămîntului. Pînă şi armele vă stau la dispoziţie. Dar puneţi mîna barem pe vreun cuţit şi s-a zis cu ocrotirea!

Din nou se auzi un piuit, apoi ţipătul cucuvelei. Veneau de sus, ca din tăriile cerului: Gibson tresări, de parc-ar fi vrut să aţîţe iarăşi focul, dar se lăsă păgubaş. Căpetenia reluă întrebarea întreruptă adineauri:

— Sînt oare siguri fraţii mei Topia că Winnetou se află dincolo de Rio Conchos?

— Da, ştim sigur, răspunse cel mai în vîrstă.

— Gîndiţi-vă bine!

— Fraţii tăi nu se înşală. Eram ascunşi printre tufe şi l-am văzut cum trecea dincolo.

Căpetenia continuă interogatoriul primind răspunsuri cît se poate de categorice. În sfîrşit, declară:

— Răspunsurile m-au liniştit. Fraţii mei albi poftească după mine! Invitaţia era destinată lui Old Death şi mie, dar bătrînul westman făcu semn celor doi Lange să vină şi ei. Aceştia ne urmară, luîndu-l şi pe Sam.

— De ce fratele meu i-a chemat şi pe ceilalţi? Întrebă căpetenia.

— Fiindcă mi se pare că voi avea nevoie de ei. Vreau ca primejdia să ne găsească laolaltă.

— Nu e nici o primejdie.

— Te înşeli. Nu-ţi spune nimic ţipătul acela de cucuvea? După mine, e vorba de un semnal.

— Biberul alb cunoaşte glasurile tuturor păsărilor şi dobitoacelor. El ştie să le deosebească de orice sunet prefăcut scos din gura omului. A fost o cucuvea!

— Iar eu ştiu că Winnetou se pricepe atît de bine să imite glasurile diferitelor animale, încît seamănă aidoma cu cele adevărate. De aceea, te rog să fii prevăzător. Gîndeşte-te numai: de ce albul acela s-a apucat să zgîndărească jarul? Avea sarcina să dea un semn.

— Atunci ar fi trebuit să fie înţeles cu apaşii. Or, el nici nu i-a întîlnit.

— Şi dacă s-a înţeles altcineva cu ei, iar albul acesta s-a oferit să-l ajute, adică să facă el semnul, ca să nu cadă cumva bănuiala asupra adevăratului trădător?

— Crezi că avem trădători printre noi? Eu nu cred. Şi chiar dac-ar fi aşa, nu trebuie să ne temem de apaşi. Ei nu pot nici să treacă de străjile noastre, nici să coboare de sus.

— Mă îndoiesc. Dacă, de pildă, coboară puţin cîte puţin, folosindu-se de lasso-uri şi... Ascultă!

Iarăşi se auzi cucuveaua, însă de astă dată mult mai jos.

— E pasărea, constată comanşul, fără să manifeste nici o nelinişte. Nu-ţi face griji!

— Pe toţi dracii! Apaşii sînt aici, în vale. Nu-i auzi?

La gura văii izbucni un strigăt puternic, ascuţit, înfiorător. Şi numaidecît văzduhul, pînă atunci netulburat, se cutremură de urletele războinice ale apaşilor. Asemenea urlet, dacă l-ai auzit o dată, nu-l mai uiţi pînă în mormînt. Într-o secundă, albii săriră în picioare.

— Iată-i acolo, cîinii! Exclamă ofiţerul, arătînd în direcţia noastră. Pe ei!

— Da, pe ei! Cîrîi Gibson. Omorîţi-i!

Noi eram în întuneric şi ofeream o ţintă foarte nesigură. De aceea oamenii, în loc să tragă, se năpustiră asupra noastră cu armele ridicate, în orice caz, îşi pregătiseră planul dinainte, căci prea se mişcau repede şi coordonat ca să fi fost vorba numai de o acţiune spontană. Stăteam la cel mult treizeci de paşi de ei. Totuşi, Old Death mai găsi răgazul să spună:

— Ei, n-am avut dreptate? Repede,