— Într-adevăr, argumentele sînt puternice. Dar dacă e aşa, atunci oamenii aceştia sînt pur şi simplu de admirat. Doi apaşi care se încumetă să înfrunte cinci sute de războinici comanşi! E mai mult decît eroic!

— Ehei, Winnetou îşi cunoaşte oamenii!

— Credeţi că i-a trimis chiar dînsul personal?

— Fără îndoială. Ştim de la señor Atanasio cînd şi unde a trecut Winnetou peste Rio Grande. E cu neputinţă să fi ajuns de pe acum la Rio Conchos şi încă împreună cu toţi războinicii săi. După cum îl cunosc, trebuie să se fi dus mai întîi la Bolsón de Mapimi spre a-şi aduna oamenii. Între timp, a trimis iscoade pentru a-i căuta pe comanşi şi a-i atrage la Mapimi. Acum comanşii cred că apaşii s-ar afla la Rio Conchos şi că satele lor au fost lăsate fără apărare. De fapt, însă, Winnetou îi pîndeşte aici ca să-i nimicească dintr-o lovitură.

— Ei, drăcie! Atunci nu stăm pe roze: cei doi apaşi ne consideră duşmani!

— Nu. Ei ştiu că nu trebuia decît să-i suflu o vorbă Biberului alb şi amîndoi ar fi fost ucişi în chinuri groaznice. Faptul că n-am făcut-o e cea mai sigură dovadă că nu le sînt duşman, ba chiar că le sînt prieten.

— Totuşi, nu înţeleg un lucru, sir. Nu e oare de datoria dumneavoastră să-i preveniţi pe comanşi?

— Hm! Aţi atins aci un punct nevralgic. Adevărul e că aceşti comanşi sînt nişte trădători. Ei îl sprijină pe Napoleon. S-au năpustit în plină pace asupra apaşilor şi i-au măcelărit mişeleşte. După orice drept, asemenea faptă trebuie pedepsită. Dar pentru că am fumat cu ei pipa păcii, nu se poate să-i dăm pe mîna adversarilor.

— Aveţi, fireşte, dreptate. Totuşi, întreaga mea simpatie se în dreaptă spre Winnetou.

— Şi a mea. Îi doresc numai bine, lui, ca şi întregului său neam. Desigur că pe aceşti doi apaşi nu trebuie să-i trădăm, ceea ce înseamnă, de fapt, pieirea comanşilor. Or, noi, potrivit legămîntului, avem datoria să fim de partea lor. Şi atunci, ce-i de făcut? Dar dacă i-am avea de pe acum în mînă pe Gibson şi Ohlert, alta ar fi situaţia. Am şterge-o de aici şi am lăsa ca taberele să se răfuiască între ele.

— Păi, mîine dimineaţă Gibson şi Ohlert vor fi ai noştri!

— Da sau ba. E foarte posibil ca mîine pe vremea asta să ne plimbăm, laolaltă cu apaşii şi comanşii, duşi dintre cei vii, prin veşnicele plaiuri ale vînătoarei şi să vînăm împreună cîteva duzini de biberi sau poate vreun taur din ăia bătrîni.

— Să fie oare pericolul atît de iminent?

— Aşa cred şi anume din două motive. Mai întîi că sîntem aici destul de aproape de satele apaşilor şi Winnetou nu-i va lăsa pe comanşi să se apropie şi mai mult. În al doilea rînd, ofiţerul acela mexican a rostit nişte vorbe din care reiese că lovitura s-ar pregăti chiar astăzi.

— Foarte posibil. Noi, însă, ne putem bizui nu numai pe calumetul comanşilor, ci şi pe totemul meu; mai ales că Winnetou vă cunoaşte personal, iar pe mine mă ştie din vedere. Şi, totuşi, stau şi mă gîndesc că între două pietre de moară, chiar dacă nu-ţi pasă de fiecare în parte, tot sfîrşeşti prin a fi măcinat.

— Aşadar, nu rămîne decît să ne ferim de ele sau să împiedicăm ca moara să pornească. Haideţi în recunoaştere! Poate că, în ciuda întunericului, vom descoperi cît de cît ceva care să-mi alunge îngrijorarea. Urmaţi-mă încet, fără zgomot! Dacă nu mă înşel, am mai fost cîndva prin valea asta; sper să ne descurcăm uşor.

Peisajul era într-adevăr aşa cum îl bănuisem. Ne aflam într-o vîlcea aproape închisă, circulară, pe care o puteai parcurge în cinci minute de fugă. Amîndouă şi intrarea prin care trecusem şi ieşirea erau la fel de strîmte. Prin aceasta din urmă plecaseră iscoadele. Tabăra se afla în mijlocul vîlcelei, ai cărei pereţi de piatră, abrupţi, păreau in accesibili pentru urcuş sau coborîş. Ocolirăm toată această căldare, trecînd pe lîngă străjile postate la intrare şi la ieşire. Apoi ne îndreptarăm din nou spre tabără.

— Ce soartă nenorocită! Bombăni bătrînul westman. Ne aflăm într-o capcană şi n-am idee cum să scăpăm de aici. Ar trebui să procedăm ca vulpea care-şi retează cu dinţii piciorul prins între ghearele de fier ale cursei.

— Oare nu l-am putea convinge pe Biberul alb să părăsească imediat tabăra şi să-şi caute alt loc?

— E singura soluţie vrednică de încercat. Dar mă îndoiesc că va fi de acord, dacă nu-l informăm despre prezenţa celor doi apaşi. Or, asta trebuie evitat cu orice preţ.

— Ei, dar prea vedeţi totul în negru, sir! Te pomeneşti că ne aflăm aici în deplină siguranţă. Cele două puncte de acces sînt doar destul de bine păzite.

— Într-adevăr, cîte zece santinele de fiecare parte. S-ar părea că-i suficient. Dar să nu uităm că avem de-a face cu Winnetou. Mă mir cum de-a putut Biberul alb, altminteri deştept şi prevăzător, să se instaleze într-o asemenea căldare! Cele două iscoade ale apaşilor trebuie să-i fi înşirat la gogoşi, nu glumă. Am să discut cu el. Dacă nu acceptă să se mute şi se întîmplă ceva, ne ţinem pe cît posibil deoparte. Sîntem noi, cum s-ar zice, prieteni cu comanşii, dar trebuie să facem în aşa fel, încît să nu fie ucis nici un apaş. În fine, iată că am ajuns în tabără. Uite-l şi pe Biberul alb. Hai să-i vorbim!

Căpetenia şedea lîngă focul mocnit. Îl recunoşteai de departe, după penele de vultur din păr. Cînd ne apropiarăm, întrebă:

— S-a convins fratele meu alb că ne aflăm în siguranţă?

— Nu! Răspunse bătrînul westman.

— Şi ce anume nu-i place?

— Sîntem aici ca într-o capcană.

— Fratele meu greşeşte. Locul acesta nu-i o capcană, ci seamănă întocmai, cum spun feţele palide, cu un fort. Aici nu e în stare să pătrundă nici un duşman.

— Ai dreptate. Jos, prin cele două intrări, e greu de pătruns, pentru că sînt foarte strîmte şi zece războinici le pot apăra cu succes. Dar dacă apaşii vin de sus, de pe înălţimi?

— Nu se poate. Pereţii sînt prea drepţi.

— Fratele meu