― Poţi să mă întrebi, se arătă ea de acord, cu prudenţă.

În mintea ei însă, se pregăti să nu se arate supărată, ştiind că, atunci când Jess lansa un asemenea preambul, urma de obicei o teribilă mostră de „şovinism” masculin, de care el era perfect inconştient.

― Eu n-am chiar niciun drept în toată povestea asta? întrebă el. Nu-mi revine şi mie partea mea de răspundere şi de decizie?

La început se supără cu adevărat, însă furia i se risipi. Ăsta era Jess, se străduia să-şi protejeze propria imagine faţă de el însuşi, aşa cum procedează toţi deştepţii, ca să poată dormi bine peste noapte. Îl admirase întotdeauna pentru inteligenţa lui, dar într-o situaţie ca asta inteligenţa putea să fie o adevărată pacoste. Oamenii din categoria lui Jess – ca şi Fran, de altfel – fuseseră învăţaţi, de mici, să fie activi şi să se implice. Nu strică, uneori, să suferi o durere profundă, fie şi numai ca să descoperi c-ar fi mai bine să te trânteşti printre ierburile înalte şi să amâni totul pentru altă dată. Efortul lui era plin de bunăvoinţă, însă rămânea un efort şi nimic mai mult. Şi uite că se îndârjea să n-o lase în pace.

― Jesse, pledă ea, niciunul dintre noi nu şi-a dorit copilul. Am fost amândoi de acord să iau pilule, ca să nu se întâmple nimic. Tu n-ai niciun fel de răspundere.

― Dar...

― Nu, Jess, îi spuse ea, pe un ton ferm.

Băiatul oftă.

― Vei lua legătura cu mine după ce te instalezi?

― Cred că da.

― Te gândeşti să-ţi continui şcoala?

― Peste o vreme. N-am să merg la cursurile din semestrul de toamnă.

― Dacă ai nevoie de mine, Frannie, ştii unde mă găseşti. N-am intenţia să mă ascund.

― Ştiu, Jesse.

― Dacă ai nevoie de bani...

― Da.

― Să mă cauţi. Nu vreau să te constrâng, dar... voi dori să te văd.

― Bine, Jess.

― La revedere, Fran.

― La revedere.

După ce închise aparatul, avu senzaţia că vorbele de rămas-bun căzuseră implacabil, punând capăt unei conversaţii care nu se terminase de fapt. Apoi îşi explică de ce. Pentru prima dată, nu-şi spuseseră „te iubesc”. Se întristă şi încercă zadarnic să nu pună la inimă incidentul.

Ultimul telefon îl primise pe la prânz, de la tatăl ei. Alaltăieri prânziseră împreună, iar el îi mărturisise că este îngrijorat din cauza efectului pe care-l puteau avea asupra Carlei întâmplările respective. Cu o seară în urmă, nu venise la culcare; îşi petrecuse toată noaptea în salon, cufundată în studiul vechilor genealogii. Pe la 11.30 se dusese la ea şi-o întrebase când avea de gând să urce. Părul i se revărsa peste umeri şi peste corsajul cămăşii de noapte, iar Peter era convins că avea un aer cam rătăcit şi părea să nu fie în cea mai bună relaţie cu realitatea din jur. Ţinea în poală cartea aceea grea şi nici măcar nu-şi ridicase privirile către el, continuase să o răsfoiască pagină cu pagină. Îi spusese că nu-i este somn. Că mai stă o vreme. Făcuse o răceală, îi mai spusese Peter. Se aflau amândoi într-un separeu din Corner Lunch, mâncând nişte hamburgeri, fără chef. Carlei îi curgea nasul, adăugă Peter. Iar când o întrebase dacă vrea un pahar de lapte fierbinte, nu-i mai răspunsese deloc. A doua zi o găsise dormind în jilţ, cu volumul în poală.

Când se trezise, părea mai în apele ei, îşi revenise, în schimb răceala se agravase. Respinse ideea de a-l chema pe doctorul Edmonton, spunând că nu este decât o răceală la piept. Îşi pusese o compresă, se înfăşurase cu o bucată de flanel şi curând îl anunţase că simte cum i se desfundă sinusurile. Dar Peter nu se lăsase înşelat, îi povestise el lui Frannie. Deşi refuzase termometrul, era convins că avea temperatura cu câteva grade peste normal.

Astăzi o căutase pe Fran la telefon, imediat după ce începuse cea dintâi furtună. Norii negri şi purpurii se adunaseră pe tăcute deasupra portului şi ploaia începu, la început blând, pentru ca apoi să se dezlănţuie torenţial. Vorbind, ea privea pe fereastră, urmărind trăsnetele înfigându-se în valuri, dincolo de dig, fiecare fulger fiind însoţit de un mic zgomot de paraziţi în receptor, ca un ac de pick-up care se împiedică într-o imperfecţiune a discului.

― Astăzi este la pat, îi spuse Peter. Până la urmă, a consimţit ca Tom Edmonton s-o consulte.

― Şi a venit?

― Tocmai a plecat. După părerea lui, are gripă.

― O, Doamne, zise Frannie, închizând ochii. Pentru o femeie de vârsta ei, nu-i de glumă.

― Nu, nu este. Continuă după o pauză. I-am povestit totul, Frannie. Despre copil, despre cearta dintre tine şi Carla. Tom s-a îngrijit de tine încă de când erai bebeluş şi ştie să păstreze un secret. Eu voiam să aflu dacă există o legătură între discuţie şi boală. Doctorul a zis că nu. Gripa e gripă.

― Gripa e frică, îi răspunse Fran sumbru.

― Cum ai spus?

― Nu are nicio importanţă. Chiar dacă tatăl ei era un om cu vederi neobişnuit de largi, nu se număra totuşi printre fanii formaţiei AC/DC. Povesteşte-mi mai departe.

― Foarte mult nu mai e de povestit, draga mea. Spunea că sunt foarte multe cazuri. O gripă extrem de păcătoasă. Din câte se pare, vine din sud, iar zona New Yorkului este afectată în mod deosebit.

― Bine, bine, dar ca să dormi toată noaptea în salon..., începu ea, cu îndoială.

― Ca să fiu drept, a zis că poziţia verticală a avut un efect binefăcător asupra plămânilor şi bronhiilor ei. Altceva n-a mai adăugat, dar Alberta Edmonton face parte din toate organizaţiile din care face parte şi Carla, aşa că nu mai era nevoie. Amândoi ştim prea bine că o păştea de mult un necaz de felul ăsta, Fran. E preşedintă a Comitetului de Istorie a Oraşului, îşi petrece douăzeci de ore pe săptămână în bibliotecă, este secretara Clubului Femeilor şi a Clubului Amatorilor de Literatură, a condus tot felul de marşuri aici, în oraş, încă dinainte de moartea lui Fred, iar de iarna trecută a mai preluat şi Fundaţia Inima. Iar ca o încununare, s-a străduit să stârnească interesul în jurul unei Societăţi Genealogice a Sudului Statului Maine.