Mă asculta încruntîndu-se, cu un vizibil efort de a mă înțelege.

Cred că a reușit, dar probabil i se părea atît de comică încercarea mea de a schimba vorba, încît izbucni în rîs și, îndreptîndu-și brațul asupră-mi, mă bătu prietenește pe umăr. Mă cutremurai. Mîna lui mi se părea grea, rece, inumană. Simțind-o, am avut impresia că sînt prins de un monstru, și lătratul înghițit de clăbuci al rîsului lui amplifică pînă la absurd senzația că trăiesc un coșmar. M-am smuls cu un fior de sub mîngîierea lui și m-am îndreptat spre ușă. Eu trebuia să cobor cel dintîi ca să nu atragem atenția curioșilor. Cînd am deschis ușa, Cucoaneș a mai privit o dată în cameră. Și-a luat ultimele pachete de țigări de pe măsuță – și cu cîtă greutate, parcă i-ar fi fost degetele înghețate – și a ieșit. Atunci am văzut că avea în mîna dreaptă un plic mare, probabil cu mai multe scrisori și acte, pe care mi l-a dat, arătîndu-mi prin semne – căci se temea să mai spună ceva – că e foarte important. Plicul era adresat Lenorei.

Inutil să amintesc peripețiile fugii noastre. Ele au fost copios povestite de întreaga presă și oricîte exagerări s-ar fi strecurat în acele faimoase reportaje, versiunea este totuși veridică în liniile ei mari, pentru că se întemeiază pe mărturisirile celor doi șoferi, al taxiului care ne-a dus la mine acasă, și al camionetei în care am mers toată noaptea.

Am avut norocul să scăpăm de urmărirea reporterilor în mai puțin de o oră. Dar cît a fost de penibilă cursa pe care am făcut-o atunci… Ce să vă mai spun?… Cucoaneș abia găsindu-și loc, chircit în fundul taxiului, neîndrăznind să scoată un singur cuvînt, nu cumva să-l sperie pe șofer care, tremurînd, cu broboane de sudoare pe frunte, își încleștase mîinile pe volan și nu mai privea decît înaintea ochilor, terorizat pînă la culme de apariția teribilă a prietenului meu, cînd se îndreptase spre el cu amîndouă mîinele ținîndu-și halatul și clătinînd mașina sub primul lui pas.

De-abia tîrziu, pe seară, cînd ne aflam la adăpost în camionetă, feriți de privirile curioșilor, a început să vorbească din nou Cucoaneș. Vorbea totuși încet, șoptit, și aproape nu înțelegeam ce spune. Clătinam mereu din cap, ca să nu-l descurajez, însă aveam uneori impresia că nu-l păcălesc, că e perfect lucid și-și dă seama că tot ce spune el eu nu mai pot înțelege, dar nu se putea îndura să renunțe la vorbă, la această ultimă posibilitate de a comunica cu o făptură vie.

Șoferul camionetei, avertizat de tot ce publicaseră gazetele în ultimele două zile, nu părea înspăimîntat; dimpotrivă, rolul important pe care-l juca în fuga noastră îl măgulea și ne-a dat chiar o seamă de sfaturi utile. Am ajuns la 4 dimineața pe muntele Păduchiosul, acolo unde, în principiu, trebuia să se ascundă Cucoaneș cîteva zile pînă cînd mă voi fi întors cu sculele necesare ridicării cabanei. Mașina se opri la o cotitură din toate părțile împădurită, muchie bine ascunsă între mai multe văi, cu nesfîrșite hățișuri și viroage, avînd nu prea departe un izvor al cărui susur molcom îl auzeam deslușit. Luna încă nu apusese și am putut examina pe îndelete locul. Cînd s-a coborît Cucoaneș și, ca să-și dezmorțească oasele, s-a întins deodată, cît era de vast, trosnindu-și încheieturile, ridicîndu-se puțin pe vîrfuri și dîndu-și cu voluptate capul înapoi, pe ceafă, valea a hăuit de geamătul lui și noi doi am amuțit, privindu-l cum se desfășoară și crește, turtind parcă zarea munților cu spinarea lui uriașă și mînecile suflecate ale halatului.

— E bine! E bine! am deslușit noi dintr-o lungă și vorace cascadă de sunete, gemete, șuierături.

Imediat a căutat în punga pe care tot timpul și-o ținuse la îndemînă și a scos un pachet nedesfăcut de țigări. L-a scofîlcit cîteva clipe între degete, apoi mi l-a întins, ostenit. A trebuit să-i rup eu hîrtia și să-i desfac foița poleită de deasupra. Degetele lui Cucoaneș începeau să-i fie inutile pentru asemenea treburi prea mărunte. Putea, totuși, apuca încă destul de bine țigara și putea folosi cu oarecare facilitate bricheta.

Mi-am dat însă seama de dificultatea pe care o avea Cucoaneș ca să fumeze cînd, după ce a tras, cu sete, cîteva fumuri, a încercat să păstreze țigara între buze. Avea un aer rătăcit, țigara aceea minusculă în colțul gurii lui enorme parcă stătea să cadă, și la fiecare tresărire a buzelor zvîcnea și ea, parcă asemenea unui resort. De altfel, Cucoaneș nu apuca să înghită decît cîteva fumuri, pentru că acestea erau de ajuns să istovească țigara pînă aproape de cotor. Va trebui să-i aduc altfel de țigări, îmi spuneam privindu-l, poate trabuce, sau o comandă specială de la Regie, făcută pe măsura gurii lui.

— E bine! îl ghiceam iarăși șuierînd.

Dar, de data aceasta, încerca din toate puterile să facă înțelese și celelalte cuvinte pe care, cu infinită grijă, se trudea să le repete, fără să reușească niciodată după cuviință.

— Borx! mi se părea că aud. Borx. Bretinx. Cretinx. Tues. Tues.

— Vorbește mai rar! îi strigai pe cît îmi îngăduiau puterile.

— E birne! reîncepu. Borx! Borx borbruli! Borx borbruli!

Urmă o nouă cascadă de rîs, al cărei ecou, amplificat de vale, mă copleși cu o sacră teroare. Cel puțin, înțelesei, Cucoaneș se simte într-o excelentă dispoziție; dacă ar continua măcar să audă cuvintele noastre!

El, însă, între hohote de rîs, repeta întruna: Borx borbruli! Transcriu de altfel cu totul aproximativ sunetele pe care le auzeam, așa cum obișnuim să transcriem prin pfiu! șuieratul unui glonte, sau prin alte semne alfabetice ciocănitul într-o ușă, spargerea unui cristal, căderea unei bombe. Borx este însă numai pe departe