— Vehiculul trebuie să fie fixat ferm, la capătul platformei dinspre tribord.

— Este vorba de un vehicul?

Era una dintre cele trei platforme plutitoare. Tegger ar fi luat-o drept o podea acoperită pentru dans, teren de turniruri, zonă de trageri… Acoperişul era transparent. Podeaua era netedă şi de cinci ori mai mare decât lungimea vehiculului lor. Grinzi din aluminiu, solide şi curbate, la fel de groase cât spatele său, erau înfipte în podea.

Centrară vehiculul pe platformă. Harpster şi Buciuma supravegheară totul de sub umbrar, în timp ce toţi ceilalţi treceau frânghii pe după buclele de aluminiu şi peste caroseria din oţel a platformei de marfă. Folosiră pârghii să tensioneze frânghiile, până ce se li se păru că nu există forţă pe Arcadă care să mai poată mişca vehiculul.

Pe la prânz, terminară. Barok şi Forn începură să-şi strângă lucrurile, pregătindu-se pentru propria lor călătorie.

— O să aveţi nevoie de hrană, spuse Tegger. Să prindem câţiva ţipători?

— Perfect. Şi eu am remarcat ceva, spuse Barok şi îi conduse la locul descoperirii sale: o tavă de trei înălţimi de om pe două, prevăzută cu frânghii ce ieşeau din găurile de la colţuri. O ridică fără efort.

Warvia zâmbi.

— Minunat! Poţi să o tragi!

— Fireşte. Dar mai întâi…

Garda ţipătorilor apăru brusc aşezându-se pe poziţii.

Mai întâi plasa. Prinseră cu ea majoritatea gardienilor, o legară la gură şi o lăsară deoparte.

Apoi, cei patru înfundară marginea tăvii lor în nisipul prăfos, împinseră şi clătinară şi împinseră din nou, până ce aceasta se strecură pe dedesubt. Când traseră de frânghii, colţurile ei ieşiseră din nisip. Aveau acum pe tavă o porţiune din oraşul ţipătorilor.

Gardienii încercau să scape. Ceea ce văzuseră, îi înnebunise. O întreagă turmă se apucă să sape chiar în bucata de oraş de pe tavă, încercând cu disperare să scape. Ceilalţi formau un semicerc şi ţipau încontinuu.

Ca s-o ridice, fu nevoie de forţa tuturor, dar nu trebuiră s-o care mai mult de treizeci de paşi. Apoi, frânghiile şi scripeţii o ridicară la înălţimea cimitirului, iar platformele de pe şine preluară restul drumului. O aşezară în spatele vehiculului şi traseră tava de sub nisip.

Patru ţipători, ce încă se mai zbăteau în plasă, fuseseră scoşi afară, ucişi, curăţaţi şi întinşi peste lemnul pe care Barok îl găsise într-o clădire prăbuşită. Oamenii-Maşină băură, în timp ce lucrau, atâta apă cât îi ţinură burţile. Plecară înainte de a se însera.

În timp ce-şi inspectau munca, Warvia şi Tegger vorbeau cu Oamenii Nopţii.

— Într-adevăr, am crezut că şi voi ne veţi părăsi, spuse Harpster, privind spre sensul de rotaţie şi babord, acolo unde Foranayeedli şi Sabarokaresh deveniseră umbre subţiri.

Oamenii Nisipului le desenaseră un drum către alte triburi. Călătorind noaptea, Oamenii-Maşină puteau să ia la rând toate oraşele de moviliţe, până ce aveau să ajungă din nou la ţinuturile verzi.

„Şi unde”, se întrebă Warvia, „şi-ar fi găsit loc atunci doi Păstori Roşii?”

— Păstorii Roşii, explica Warvia, călătoresc mult. Douăzeci de zile este nimic pentru ei. Acolo unde ne vom stabili, zvonurile şi întrebările ne vor prinde din urmă. Noi nu prea ştim să minţim, Harpster. Va trebui să mergem mai departe. Este mai bine fără întrebări.

— În douăzeci de zile de mers, adăugă Tegger, am făcut rishathra cu Oamenii-Maşină, cu Fermierii Ţinuturilor Uscate şi Oamenii Nisipurilor.

Warvia îşi reaminti că experienţa ei fusese chiar mai vastă. Nimeni nu dezvălui acest adevăr, nici chiar Harpster. El doar zâmbi şi adăugă:

— Dar nu cu Strângătorii Buruienilor, şi nici cu Demonii. Ca să fim foarte exacţi!

Warvia îşi plecă privirea. Îi plăcea să risheze, dar nu cu un Demon, iar Tegger nici atât.

— Dar am acţionat fără imboldul miasmei de Vampir, îşi continuă Tegger ideea. Există o nelinişte în noi — sau doar în mine…?

— În noi, întări ferm Warvia. Ne-am împerecheat, dar nu prea mult pentru noi doi. Nu mă îndoiesc că ne putem întoarce la obiceiurile noastre…

— Dar trebuie să fim departe de zvonurile despre Păstorii Roşii care au rishat cu fiecare specie ce le-a ieşit în cale! Abia am lăsat în urmă Imperiul Oamenilor-Maşină. Puţin mai departe…

— Ai spus cinci zile, interveni Warvia. Cum se poate mişca lucrul ăsta?

Demonii tocmai legau zdravăn suportul marii reţele cristaline. Warvia se pomeni că o încearcă o vagă senzaţie de claustrofobie. O neliniştea faptul că atât ea, cât şi Tegger nu ştiau mai nimic despre locul spre care se îndreptau.

Crezuse că n-o să-i răspundă, dar Harpster preciză sec:

— Aşa.

Mişcă o pârghie, trăgând-o puternic spre spate cu ambele mâini. Platforma se detaşă de doc.

Era greu de sesizat mişcarea — aceasta se dovedea extrem de lină —, dar era clar că platforma se îndepărta.

— Cât de departe vreţi să mergeţi? întrebă Tegger.

— Oh, puţin mai departe decât zvonurile de care fugiţi voi, zâmbi Harpster.

Buciuma dădu ocol, inspectând vehiculul.

— Este opera lui Barok? A făcut-o bine. Tegger, Warvia, noi mergem până la Zidul de Margine. Vă putem coborî la prima oprire, dacă vreţi, sau puteţi veni cu noi, urmând să ne despărţim pe drumul de întoarcere.

Tegger hohoti neîncrezător.

— O să muriţi de bătrâneţe până o să ajungeţi la Zidul de Margine!

— Atunci, la următoarea oprire, spuse Harpster pe un ton agreabil. Buciuma fluieră furioasă câteva triluri. Harpster izbucni în râs şi îi răspunse cu aceleaşi triluri, comentarii strecurate printre dinţi.

— Buciuma vă doreşte prezenţa, le spuse el Păstorilor Roşii. Ea crede că va trebui să călătorim cu oameni care pot privi lumina zilei în faţă.

— Noi am avut nevoie doar să depăşim teritoriul Oamenilor-Maşină, ezită Tegger.

— Părăsiţi-ne oricând doriţi. Dar gândiţi-vă că ceea ce facem noi este o treabă serioasă. Vom ajunge la Munţii Răsturnaţi şi chiar mai departe. Nici un Păstor Roşu n-a mai făcut, până acum, ceva atât de măreţ. Veţi avea atât de multe de povestit când, în sfârşit, vă veţi stabili undeva, încât nici nu o să vă mai amintiţi să vorbiţi de rishathra.

Deşertul aluneca lin pe sub ei. Warvia întrebă.

— Pe ce călătorim noi? întrebă Warvia.

— Este un lucru de-al Constructorilor. Doar am