— Cât de repede merge?

Peisajul se modifica din ce în ce mai repede. Docul, rămas în urmă, devenise un punct. Un sunet creştea tot mai mult, ca un vânt auzit printre nişte pereţi masivi de stâncă.

— Repede. Vom ajunge la poalele Munţilor Răsturnaţi în cinci zile.

— Nu se poate!

— Aşa mi s-a spus. Dar prima oprire este numai la trei zile depărtare.

— Sunt înspăimântată.

Ochii lui Warvia începuseră să obosească, tot privind la lumea ce se scurgea cu viteză pe sub ei.

— Warvia, există nişte linii sub pământ. Desenate, ele seamănă cu nişte faguri şi sunt în stare să ridice şi să deplaseze lucrurile Constructorilor. Nu putem opri decât acolo unde se adună aceste linii.

— Trei zile, repetă Buciuma.

Departe, de-a lungul deşertului, apăru brusc o caravană de hominizi şi animale şi dispăru la fel de repede, astfel încât Warvia nici măcar nu reuşi să le distingă specia. Sania aeriană accelera continuu.

Platforma de marfă mirosea a Demoni. Se auzea un bâzâit abia perceptibil. Warvia se ghemui pe întuneric lângă Tegger, fără să-i spună ce se întâmpla afară. Se împerecheară cu o intensitate dublată de teamă, şi în acele clipe Warvia uită complet unde se afla. Apoi, murmurul mişcării reveni, iar vocea din întuneric a lui Tegger îl acoperi din nou.

— Cum a fost Karker?

— Puternic. Ciudat de ţinut: ciudat alcătuit.

— Aici jos…?

— Nu, nu acolo. Avea corpul lat, umerii, burta şi coapsele. Cred că fiecare bărbat este la fel acolo. Şi era foarte dornic să vorbească, să-şi arate talentul în limbajul comercial.

— Doar aţi vorbit?

Warvia chicoti.

— Am şi rishat. Era prima oară la el. Imaginează-ţi, Tegger! I-am fost profesoară!

— I-ai spus…

— Desigur. Singura femeie Păstor Roşu care s-a angajat vreodată în rishathra, şi numai a lui toată noaptea. I-a plăcut. Tu cu cine ai fost?

— Cu Hen… nu, Hansheerv. Sunt sigur că i-am reţinut corect numele. Era cea înaltă, aproape cât mine?

Warvia izbucni în râs la întrebarea lui şi el se grăbi să adauge:

— Văduva vechiului lider, deşi este aproape de vârsta mea. Desigur, n-am putut vorbi. Am încercat să rishăm în întuneric, dar nu puteam să vedem semnele prin care comunicam, aşa că am ieşit afară şi am făcut-o la Lumina Arcadei.

— Mă întreb dacă Oameni Nopţii au privit.

— Şi eu m-am întrebat, răspunse Tegger.

Apoi, şoapta vitezei supranaturale le umplu urechile şi sufletele.

Moţăiau. Când îşi dăduseră seama că nici unul dintre ei nu putea dormi, se împerecheară din nou. Şi încercară, din nou, să adoarmă. Când conturul uşii deveni luminos, Warvia întrebă:

— Îţi este foame?

— Da. Ai ieşit deja?

— Nu.

Uşa se deschise în lumina zorilor. Demonii se strecurară alene înăuntru. Uşa se închise la loc.

— Ne deplasăm bine până acum, spuse Harpster, iar Tegger sesiză uşurare şi oboseală în vocea lui. Warvia, Tegger cum vă simţiţi?

— Speriaţi, răspunse Warvia.

— N-ar trebui să conducă cineva? întrebă Tegger îngrijorat.

— Sania aeriană călăreşte liniile îngropate în scrith, preciză Buciuma. Nu ne putem rătăci.

— Dacă sania aeriană o ia razna, ne va ucide atât de repede încât nici nu vom şti.

— Ai să te obişnuieşti cu asta.

— De unde ştii? Harpster mormăi ceva.

— Lăsaţi-ne să ne culcăm, spuse Buciuma.

De când lăsaseră în urmă Vampirii, Oamenii Nopţii dormiseră în caroseria de marfă. Mirosul era puternic. Warvia se ghemui în perechea ei, încercând să nu se gândească la mirosul Demonilor, la foamea ei sau la vibraţiile din fierul ce o înconjura.

Se întinse şi se ridică în picioare.

— Eu mă duc să caut ceva de mâncare. Să-ţi aduc şi ţie?

— Adu-mi.

Lăsaseră mult în urmă norii eterni. Ziua era orbitoare. Pământul aluneca pe sub ei o dată cu ochii Warviei. Femeia sări de pe vehicul şi alergă spre nisipul făcut grămadă, foarte atentă pe unde calcă.

Nu îşi făcu apariţia nici un gardian.

Warvia descoperi o gaură de intrare şi o scotoci cu un băţ. Un ţipător gras ţâşni afară şi începu să ţipe la ea. Îl înşfăcă iute, îi rupse gâtul şi îl devoră lacomă.

Nu se putea abţine să nu privească. Câmpia se transformase într-o pădure vastă. Vârfurile copacilor uriaşi se zăreau departe, jos, toate îndreptându-se şi dispărând în spatele săniei cerului. Mişcarea o dezechilibra, provocându-i o senzaţie de cădere.

Ocoli încărcătura adusă cu tava şi scormoni în altă deschizătură. Când apăru un apărător, îl înşfăcă şi îl îndesă în şorţ.

Tocmai urca pe treapta laterală a vehiculului, când se auzi strigată pe nume.

Ţipătorul căzu şi o zbughi liber. Warvia sări înapoi şi îşi pregăti suliţa de atac. Nu fusese Tegger, iar Demonii dormeau de mult…

Puntea era pustie. Oricine ar fi vorbit, trebuie să se fi găsit la bordul vehiculului.

Sau sub el? Spaţiul de dedesubt era întunecat. Warvia se mută un pic mai departe de vehicul. Nu cumva îşi imaginase…?

— Arată-te!

— Warvia, nu îndrăznesc. Sunt eu, Şoapta.

Şoapta?

— Tegger te-a numit spirit călător. A crezut că ai fost o închipuire de-a lui.

— N-am să mai vorbesc cu Tegger. Warvia, sper că nu vei bârfi despre mine cu el sau cu Oamenii Nopţii. Aş putea fi ucisă, şi însăşi Arcada s-ar putea să se prăbuşească, dacă cineva află de prezenţa mea aici.

— Într-adevăr, perechea mea spunea că eşti secretoasă. De ce-mi spui mie toate astea?

— Putem vorbi puţin?

— Ar fi trebuit să fiu înăuntru.

— Ştiu. Warvia, călătorim cu puţin sub viteza sunetului. Asta nu este deloc foarte repede. Când un obiect loveşte lumea noastră din exterior, se mişcă de trei sute de ori mai repede şi are de nouăzeci de mii de ori mai multă energie.

— Adevărat!

Gândul fusese şocant. De ce? Crezuse ea că viteza sunetului însemna instantaneu?

— Lumina călătoreşte mult mai repede decât sunetul. Ai văzut şi singură. Mai întâi apare fulgerul, apoi se aude tunetul, continuă vocea.

Nu-i trecuse prin minte să contrazică un spirit călător. Fără îndoială, cel ce putea vorbi despre asemenea lucruri ştia despre ce vorbeşte. Întrebă totuşi.

— De ce nu mergem mai