— Este vorba de viteza sunetului în aer, Warvia. Dacă facem aerul să meargă cu noi, şi sunetul din aer merge cu noi.

— Aha!

— Sania aeriană face ceea ce Universul spune că este posibil. Ea poate merge numai într-un singur loc pe care îl va atinge uşor ca o un fulg.

— De ce-mi spui mie toate astea? întrebă din nou Warvia.

— Când o să afli ce se-ntâmplă, n-o să te mai sperie. Desigur, există excepţii, dar sania cerului nu este una dintre ele. Ea zboară printr-un fel de canal invizibil, o reţea de câmpuri magnetice. Nu-şi poate pierde direcţia.

— Reţea de…?

— Am să te învăţ despre magneţi, despre gravitaţie şi inerţie. Inerţia este forţa care te împinge pe suprafaţa interioară a unui inel în rotaţie astfel încât gravitaţia să nu te tragă însoare…

— Sunt adevărate poveştile Oamenilor Nopţii? Arcada este un inel?

— Este. Gravitaţia reprezintă o forţă de care abia îţi dai seama, dar ea ţine soarele la un loc, pentru a putea să ardă. Magneţii permit manipularea crustei soarelui pentru a apăra Arcada împotriva lucrurilor ce cad din exterior. Am să te învăţ mai multe, dacă ai să mai vii în timpul zilei.

— De ce?

— Tu şi Tegger sunteţi înspăimântaţi. Dacă înţelegi ce se întâmplă, o să-ţi dispară teama. N-ai să înnebuneşti.

— Tegger! exclamă ea şi privi în jur. Tegger trebuie să fi flămânzit de tot.

Nu zărea ţipătorul pe care-l scăpase. Se întoarse din nou la satul ţipătorilor, dar cu ochii pironiţi asupra punţii. Aproape de viteza sunetului: cât de repede însemna asta în zile de mers?

Un ţipător îşi făcu apariţia, când scotoci intrarea unui tunel. Îl înhăţă imediat. Urcă, apoi, pe platforma de marfă, dar nici o voce n-o mai opri.

22. REŢEAUA

2893 d.C, ACUL ÎNCINS AL CĂUTĂRII

… Coşciug!

Louis încercă să împingă la o parte capacul. Acesta nu se mişca atât de repede. Îşi arcui genunchii, pentru a-şi potrivi tălpile pe el, şi împinse cu forţă, apoi se rostogoli afară pe sub capacul ridicat pe jumătate. Atinse podeaua. Continuă să se rostogolească şi se ridică pe vine.

Nu era vorba de un coşciug, îşi reaminti el, dar nivelul adrenalinei era prea ridicat pentru a rămâne nemişcat. Ce se întâmplase în timp ce se afla în cutie?

Îl durea glezna. Probabil, lovise ceva. Putea s-o ignore.

Faptul ciudat în legătură cu trezirea sa era felul în care se simţea.

Demult, pe când avea douăzeci de ani, Louis şi câţiva prieteni de-ai lui rulaseră un program străvechi de arte marţiale. Câţiva se retrăseseră când computerul îi făcuse să se lovească unul pe altul în faţă. Pe Louis îl captivase, astfel încât îl jucase zece luni. Apoi, totul devenise plictisitor, două sute de ani trecuseră şi…

Nu semăna cu trezirea dintr-un somn sau dintr-o anestezie generală. Mai degrabă, se simţea ca un luptător pe la jumătatea unui meci de yogatsu, pe care ştia că-l poate câştiga. Absolut în formă, mustind de adrenalină şi energie.

Minunat! Angajaţi-i în luptă!

Mişcare! Se roti pe loc. Îşi simţea mâinile goale.

În spatele zidului din faţă, un teren stâncos aluneca pe cele două laturi, prea repede pentru a fixa vreun detaliu. Acul trebuie să se fi mişcat ca o navetă hipersonică la nivelul solului. Iar vederea era spre cabina căpitanului…

Numai o imagine. Nici una dintre acele roci uriaşe nu erau pe cale să-l transforme într-o piftie. Pereţii de bazalt negru din stânga şi din dreapta, hangarul landerului din spatele lui rămâneau toate nemişcate.

Lucrul pe care-l lovise se dovedi a fi un bloc de piatră aflat în colţul din faţă tribord al cabinei echipajului. Nu-l mai văzuse înainte. Părea complet inert şi inofensiv: un cub de granit, cioplit rudimentar, care-i ajungea până la genunchi.

Era singur.

Louis înţelesese de ce Bram îl lăsase pe Acolit în stare de comă indusă, până să se ocupe de el. Trezindu-se singur, un Kzin ar fi pus capcane şi bariere, sau ar fi forţat garderoba sau bucătăria pentru a produce arme. Dar nu înţelegea de ce Bram îl lăsase pe el să se trezească singur.

Cât de rapid putea învăţa un Protector? Bram îl observase timp de… hm? Până la trei zile dacă înregistrase videocamera reţelei din Oraşul Ţesătorilor. Era posibil ca Bram să mă cunoască suficient de bine pentru a avea încredere în mine?

Nu era plauzibil! N-ar fi făcut Bram aşa ceva. Ultimul trebuie să fi setat autodocul să se deschidă când se termina tratamentul.

„Acum”, se întrebă Louis, „ce încerca să-i arate Păpuşarul?” Ştia Protectorul ce fel de spectacol îi oferise Ultimul acolo?

Imaginea holografică se scurgea peste el. Arbori îndepărtaţi fulgerau lateral; o pădure întinsă formată din arbori asemănători pinilor. Drept în faţă, modelele de munţi şi nori păreau infinit de îndepărtate.

Ultimul putea ascunde orice în cabina căpitanului, iar echipajul său n-ar fi văzut nimic, în afara acestei ameţitoare proiecţii holografice. Poate că asta reprezenta cheia.

În partea de jos a proiecţiei, se zăreau o pădure întunecată şi frontonul unui vehicul acţionat de alcool de-al Oamenilor-Maşină. Sub el, o porţiune dintr-o grindă curbată, din metal sau plastic.

Videocamera reţelei pe care Demonii o urcaseră pe un vehicul de-al Oamenilor Maşină se afla acum pe ceva care zbura.

Blocuri de piatră răzbăteau dinspre marginile pădurii. Vehiculul nu zbura la o înălţime mai mare de şaptezeci de metri. Viteza? Subsonică, dar nu cu mult.

„Ce fel de hominizi”, se întrebă Louis, „ar fi suportat o asemenea viteză?” Nici la Port Disney nu se organizau curse atât de rapide. Majoritatea hominizilor de pe Lumea Inelară ar muri dacă şi-ar depăşi propriile ecologii. O asemenea călătorie le-ar opri inimile.

Ce se aştepta să facă el cu toate astea?

Cât timp avea la dispoziţie să se joace?

Faptul că era prizonier într-o cutie de mărimea unui bungalou şi îngropat sub kilometri de lavă solidificată îi lăsa prea puţine posibilităţi de scăpare. Discurile păşitoare l-ar fi scos afară, dar numai acolo unde-l aşteptau stăpânii.

Louis îşi dădea seama