N-am putut pleca a doua seară și nici în seara următoare. Unele lucruri nu le găseam; altele, bunăoară bocancii uriași pe care-i comandasem, nu erau încă gata. De altfel, șoferul camionetei nu era liber decît a treia seară, și în nici un caz nu voiam să introduc pe altcineva în secretul nostru. Astfel că n-am putut pleca decît a patra noapte de la despărțirea mea de Cucoaneș.

Plouase în ajun și o bună bucată din drum l-am făcut înaintînd destul de încet, așa că, în loc de a ajunge pe Păduchiosul înainte de trei dimineața cum ne propusesem, am ajuns abia pe la patru. Se luminase bine cînd am oprit mașina la locul știut. Șoferul a început să claxoneze prelung. Toți trei rămăseserăm în mașină, emoționați, neîndrăznind să ne privim unul pe altul. Și deodată, dintr-un loc de unde nu ne așteptam, se ridică alene, plictisit, Cucoaneș. Lenora își sugrumă un țipăt. Prietenul meu era acum într-adevăr de nerecunoscut. Halatul îi rămăsese fără îndoială mic – căci așa cum ni se desfășura, părea că are 6–7 metri și pieptul lui se lățise amețitor, totul crescînd în aceleași proporții cu înălțimea – și atunci își acoperise coapsele cu cîteva pături prinse la nimereală între ele; alte două pături le purta pe umeri, iar în picioare nu mai avea nimic, pînzele cu care se înfășurase descheindu-se și el, nemaiprididînd să le întocmească la loc cu degetele acelea enorme care nu mai puteau cuprinde decît bolovani și trunchiuri de copaci.

Anevoie aș putea reda impresia pe care mi-a lăsat-o apariția lui extraordinară, deasupra șanțului șoselei. Cînd și-a ridicat umerii din cale, părea Neptun înălțîndu-se printre talazuri. O asemenea teroare sfîrșea prin a te amuți. Nu mai era spaimă propriu-zisă, ci o stranie mirare care te scotea din timp, proiectîndu-te într-o auroră mitologică. Așteptai să-l vezi ridicînd tridentul neptunic sau asmuțind fulgerele, ca Jupiter – și tot ce ar fi urmat nu te-ar fi mirat mai mult decît propria lui apariție. Barba îi crescuse prodigios în aceste ultime zile, schimbîndu-i cu desăvîrșire figura, transformîndu-i-o în teofanie[3]. Capul, cu totul normal pentru proporțiile trupului, devenea totuși peste putință de privit îndată ce începea să rîdă sau să vorbească, pentru că atunci își arăta dinții, și întunericul gurii, și limba de balaur. De altfel, la cel dintîi sunet pe care îl scotea, te cutremurai trăgîndu-te înapoi, căci aveai impresia că a provocat acel sunet într-un chip nefiresc, mișcîndu-și umerii sau trosnindu-și degetele, sau huruind în coșul pieptului. Mă simt cu totul incapabil să evoc acele sunete. Nu pot spune că semănau cu vreunul din nenumăratele suspine, gemete, pocnituri și șuierături pe care le auzeam în natură și, cu toate acestea, ele evocau ceva, ceva dintr-un domeniu incert de vis, de febre și spaime animale, și numai această involuntară evocare te copleșea cu teroarea ei, fascinîndu-te, suspendînd pentru atîtea cutremurătoare clipe sentimentul prezentului.

Este probabil că prietenul meu își dădea foarte bine seama de magia sunetelor pe care le scotea, pentru că s-a ferit tot timpul, pe cît a putut, să ne vorbească. Dînd însă cu ochii de Lenora, la început, cînd am coborît din camionetă, a înălțat brațele goale către cer, izbucnind într-un chiot caracteristic, care ne-a împietrit. A făcut apoi cîțiva pași și, cu oarecare greutate, a îngenunchiat lîngă noi, zîmbind. A îngenunchiat și și-a plecat totodată spinarea, ca să se poată apropia mai bine de noi, nereușind, totuși, decît să-și reducă la jumătate statura, continuînd să ne întreacă cu cel puțin un metru. Atunci i-am strigat, înălțîndu-mă către urechea lui:

— Ea a vrut să vină! Ea a vrut!

Cred că nu m-a înțeles și m-am grăbit să scot tabla neagră, pe care i-am scris, cu imense majuscule, aceleași cuvinte. Cînd i-am ridicat tabla, să le citească, a privit literele și a clătinat din cap, zîmbind. Apoi, cu infinită grijă, și-a apropiat mîinele de Lenora. Bîjbîind, șovăind să o apuce, a ridicat-o, ca pe un prunc, și a așezat-o pe camionetă. Așa o putea privi mai bine și o putea mîngîia fără să riște să o strivească.

— Eugen, Eugen! îi șoptea Lenora, încleștîndu-și amîndouă mîinile de pumnul lui.

Fără îndoială că nu mai auzea nimic, dar nici nu simțea nevoia să audă. Era fericit c-o poate privi foarte aproape de el și că-i poate vorbi. Pentru că, deși sunetele pe care le scotea erau foarte stinse, el îi vorbea: mișca încet buzele, temîndu-se să încerce mai mult. Auzeam la răstimpuri suspine și hîrîituri ca din coșul pieptului; erau șoaptele lui de îndrăgostit.

— Ce putem face acum? Ce mai putem face?! strigă deznădăjduită Lenora, izbucnind în plîns.

— Mai tare! îi spusei eu. Mai tare și foarte aproape de ureche!

Lenora își repetă de mai multe ori întrebarea dar, deși Cucoaneș își apropiase urechea de ea, nu înțelese mai nimic, pentru că se mulțumi să ridice din umeri și să zîmbească cu o infinită, resemnată tristețe. Se plecă și ridică tabla neagră. Anevoie izbuti să apuce între degete bucata de cretă. Totuși, răbdător fără să se descurajeze, căznindu-se ca un copil la primele lui litere, scrise cu majuscule de-a curmezișul tablei: E bine.

— În ce sens e bine? strigai eu. Te simți mai liniștit? Vezi lumea cu alți ochi? Vezi lucruri pe care noi nu le putem vedea?

La toate aceste întrebări strigate cu o supremă încordare, și mai mult ghicite, se mulțumi să zîmbească și să-mi arate, cu un braț ridicat, visător, cerul. Reluai întrebările.

— Spune-ne, totuși, ce vezi, ce simți, ce înțelegi?! Spune-ne dacă există Dumnezeu și ce-ar trebui să facem ca să-l cunoaștem și noi! Spune-ne dacă viața continuă după moarte și cum să ne pregătim pentru ea. Spune-ne ceva! Învață-ne!

Prietenul meu îmi arată atunci din nou cele scrise pe tablă și, cu o izbucnire de bucurie, ridică brațele către cer și începu să ne vorbească. Răsunau văile la cuvintele lui. Era ca