irecognoscibilă. Să ne închipuim că se aflau acolo, printre condamnații la incinerare, sfinți, martiri, Boddhisattva, numiți-i cum veți voi. Odată ce, din caritate, din dragoste pentru semenii lor au refuzat soluția, să-i spunem magică, a miracolului – porți deschise ca prin farmec, ziduri abolite etc. – și au acceptat, aparent, condiția celorlalți, cum și-ar fi putut arăta altfel libertatea pe care…

— Ia priviți! întrerupse Maria da Maria, ridicînd brațul.

Făgădău călca apăsat, grav, parcă ar fi avut cizme de campanie, cu mîinile în șolduri. Se opri în fața unui tînăr înalt, slab, cu ochii adînciți în orbite.

— Tu ești ăla care, așa și pe dincolo, ziceai că ești fachir?

— Poți fi și fachir, dar asta nu mă mai interesează. În India, în China, în Japonia, mi-ar fi spus Boddhisattva.

— În orice caz, făcător de minuni. Atunci, fă minunea, s-o văd și eu.

— Am făcut-o, și de mai multe ori. Ultima oară erau doi doctori acolo, trimiși special de la Centrală. S-au convins și ei. Nu simțeam fierul roșu, nici măcar pe limbă, și cînd mi-au curățat una din coaste cu bisturiul le-am spus să fie atenți, căci mă gîdil…

Făgădău îl plesni cu cravașa, invizibilă, și tînărul începu să-și șteargă liniștit sîngele de pe obraz.

— Minunea e, reluă Făgădău, că nu știi ce te așteaptă.

— Ba știu foarte bine: crematoriul. Dar ce folos, dacă nu vei fi și dumneata acolo, să mă vezi cum am să tremur, zgîlțîit de frig, și o să-mi suflu în pumni ca să mă încălzesc…

Ieronim se apropie de ei și-i întrerupse cu blîndețe:

— De-ajuns pentru azi. Doamna va vedea restul la premieră. Și, să sperăm, va înțelege…

— Am înțeles mai mult decît vă închipuiți voi, vorbi grav Marina. Am înțeles, bunăoară, că cel căruia voi îi spuneți Boddhisattva va muri carbonizat, dar va muri liber. Și e probabil că, dacă n-ar fi fost un Boddhisattva, și-ar fi dovedit libertatea și altfel, în chip public: bunăoară, scuipînd în obraz pe comandantul lagărului.

— Este extraordinar! exclamă Ieronim. Cum ați ghicit? Asta făcea parte, pînă de curînd, din scena de-adineauri: după ce-i spune că lui îi va fi frig în crematoriu – căci, evident, pentru el se alesese pedeapsa maximă: incinerarea de viu – după ce-i spuse asta, îl scuipă în obraz. Dar ne-am dat seama că asemenea reacție, eroică, nu se potrivește unui Boddhisattva, după cum nu s-ar fi potrivit, bunăoară, lui Isus sau unui martir creștin…

Marina îl ascultase cu o neașteptată emoție, privindu-l adînc în ochi.

— Îmi place de voi că vă trudiți să respectați adevărul istoric, spuse. Dar cînd v-am întrebat: De ce Buchenwald? mă gîndeam la altceva. După cît am înțeles, pentru Ieronim, și pentru voi toți, spectacolul își propune să reveleze spectatorilor nu numai scopul suprem – cucerirea libertății interioare – dar și mijloacele prin care această libertate poate fi cucerită.

— Exact! spuse Ieronim.

— Dar atunci v-ați ales episodul cel mai greu de ilustrat, continuă Marina. Știm toți ce s-a petrecut la Buchenwald, chiar dacă nu știm, și nu vom ști niciodată, eroismul sau sfințenia anumitor victime. Dar cum o să arătați mijloacele prin care a fost cucerită libertatea interioară?

Toți începură să aplaude, entuziasmați. Fericit, emoționat, cu obrajii îmbujorați, Ieronim se întoarse către ei:

— Să-i spunem? exclamă. Nu, nu putem să-i spunem!

— Nu avem dreptul, vorbi, cu o senină gravitate, tînărul înalt și slab. Numele meu este Petru Petrovan, adăugă adresîndu-se Marinei. Sînt poet. Dar din deznădejde, căci sînt și tuberculos, am devenit actor. Evident, așa cum înțelege Ieronim că trebuie să fie adevăratul actor…

§

— Ea trebuie să fie, șopti Manole cînd auzi soneria. Nu ți-am spus eu că vine?

Deschise ușa și nu-și putu ascunde surpriza. Din prag, îi zîmbi Marina, așa cum fără îndoială fusese ea cu cincisprezece, douăzeci de ani mai înainte. Era îmbrăcată tinerește și totuși sobru. În mînă avea un buchet de trandafiri roșii.

— Pentru stăpîna casei, pe care n-am avut încă plăcerea s-o cunosc, spuse.

De-abia după ce, încurcat, așezase buchetul pe una din măsuțe, rezemîndu-l de o enormă scoică de mare, Manole își dădu seama că nu făcuse prezentările.

— Inginerul Ștefan Condurachi, pronunță el rar, intimidat, încercînd să fie solemn. Locuiește mai mult în străinătate. Doamna Zamfira Darvari…

Marina zîmbi absentă, cu privirile ațintite asupra tabloului. Se îndreptă spre el agale, oprindu-se la răstimpuri ca să-l contemple.

— E cu adevărat o zeiță, începu Condurachi. Și după cîte mi-a povestit Manole, există, în carne și oase.

Marina se întoarse și-l privi surprinsă, parcă atunci ar fi dat cu ochii de el.

— Sper că mai trăiește încă. Dar nu mai avem vești de la ea. De cînd a plecat din țară, acum unsprezece ani, n-am mai primit nici o veste. E drept că nu prea știa să scrie; dar soțul ei era un filolog desăvîrșit, vorbind și scriind perfect românește…

Manole făcu cîțiva pași spre ea și o întrebă, timid:

— Dar soțul dumneavoastră? L-ați regăsit?

Marina încercă să-și ascundă zîmbetul, melancolic și totuși amuzat.

— Încă nu. El m-a așteptat zece ani. Tot atîta am să-l aștept și eu…

Manole roși și începu să-și frece mîinile.

— Atunci, să vă ofer ceva? O cafea? O dulceață? Îmi pare atît de rău că nici de data aceasta Generăleasa nu este acasă.

— Nu, mulțumesc. Am venit doar să schimb tabloul… V-am adus, la alegere, un nud de Bonnard, altul de Pătrașcu și cîteva marine de Iser, aproape singurele pe care le-a făcut.

Cînd întoarse din nou capul și-l văzu pe Manole, izbucni în rîs.

— Dar nu vi-l iau de tot! exclamă. Vi-l înapoiez la anul…

— Și totuși, doamnă, interveni Condurachi, nu văd ce-ați mai putea adăuga sau schimba. Este pur și simplu perfect. Este o capodoperă!

— Mulțumesc, spuse Marina, mulțumesc foarte sincer. Dar nu cred că voi schimba ceva. Am nevoie de Zeiță, o nevoie personală, adăugă coborînd ușor glasul.

Manole o privea stînjenit, neștiind ce să facă cu mîinile.

— Ne-am învățat cu ea, cu Zeița, spuse în cele din urmă. Ne