— Drăcia dracului... sper să fi scăpat, zise Ron, lăsându-se pe spate, pe perne.

Se părea că ceaiul îi făcea bine, nu mai arăta atât de palid.

— Însă am avut impresia că Reg Cattermole nu era tocmai  isteţ, după felul în care îmi vorbea lumea când mă dădeam  drept el. Doamne, sper să fi reuşit să scape... dacă ajung  amândoi în Azkaban din cauza noastră...

Harry se uită la Hermione şi întrebarea pe care voia să i-o pună

— dacă faptul că doamna Cattermole nu avea baghetă ar fi putut să o împiedice să Apară odată cu soţul ei  - rămase nerostită. Hermione îl privea pe Ron frământându-se pentru soarta familiei Cattermole, iar expresia ei era atât de tandră,  încât Harry se simţi aproape ca şi când ar fi surprins-o  sărutându-l.

— Deci îl ai? o întrebă Harry, pentru a-i aduce cumva  aminte că era şi el acolo.

— Ce - ce să am? spuse ea, tresărind un pic.

— Oare pentru ce am trecut noi prin toate astea?  Medalionul! Unde e medalionul?

— L-ai luat! strigă Ron, ridicându-se un pic mai sus pe perne. Nimeni nu-mi spune nimic! Al naibii să fiu eu, puteaţi să-mi spuneţi şi mie ceva!

— Păi... Încercam să scăpăm cu viaţă de Devoratorii Morţii,  nu-i aşa? spuse Hermione. Poftim.

Scoase medalionul din buzunarul robei şi i-l dădu lui Ron. Era de mărimea unui ou de găină. Litera „S" era încrustată cu multe pietricele verzi, scânteind palid în lumina difuză care pătrundea prin acoperişul de pânză al cortului.

— Nu există posibilitatea să-l fi distrus cineva de când l-a  avut Kreacher, nu? întrebă Ron plin de speranţă. Adică, suntem  siguri că este un Horcrux?

— Cred că da, spuse Hermione, luându-l înapoi de la el şi  cercetându-l cu atenţie. Ar exista vreo urmă pe el dacă ar fi fost  distrus prin magie.

I-l dădu lui Harry, care îl întoarse pe-o parte şi pe alta.  Obiectul arăta în stare perfectă, neatins. Îşi aduse aminte de rămăşiţele sfâşiate ale jurnalului şi cum crăpase în două piatra  inelului-Horcrux când o distrusese Dumbledore.

— Presupun că are dreptate Kreacher, spuse Harry. O să  trebuiască să găsim un mod să îl deschidem înainte de a-l  putea distruge.

Şi-n timp ce vorbea, Harry îşi dădu seama dintr-odată ce anume ţinea în mână, ce trăia în spatele uşiţelor din aur. În  ciuda tuturor eforturilor pe care le făcuseră ca să îl găsească,  simţi o dorinţă arzătoare de a arunca medalionul cât colo. Stăpânindu-se din nou, încercă să-l desfacă, apoi încercă vraja  pe care o folosise Hermione pentru a deschide uşa de la camera  lui Regulus. Niciuna dintre metode nu funcţiona. Le dădu medalionul înapoi lui Ron şi Hermionei, fiecare străduindu-se la  rândul lui, dar fără niciun succes.

— Dar îl simţiţi? întrebă Ron încet, în timp ce-l ţinea strâns  în pumn.

— Cum adică?

Ron îi dădu Horcruxul lui Harry. Câteva clipe mai târziu, Harry înţelese la ce se referea Ron. Oare ce simţea era propriul lui  sânge pulsându-i în vene sau ceva care vibra în interiorul  medalionului, ca o mică inimă din metal?

— Ce o să facem cu el? întrebă Hermione.

— O să-l ţinem la loc sigur, până vom afla cum să-l  distrugem, răspunse Harry şi, deşi nu voia să o facă, îşi atârnă  lanţul la gât, ascunzând medalionul în interiorul robei, alături de punguţa pe care o primise de la Hagrid. Cred că ar trebui să  stăm de pază pe rând în faţa cortului, adăugă el spre Hermione,  ridicându-se şi întinzându-se în acelaşi timp. Şi o să trebuiască  să ne gândim şi la mâncare. Tu rămâi aici, spuse el cu fermitate, când Ron încercă să se ridice în capul oaselor şi se înverzi deodată la faţă.

Cu Tradarul pe care Hermione i-l dăduse lui Harry cadou de ziua lui aşezat cu grijă pe masa din cort, cei doi îşi petrecură  restul zilei împărţindu-şi între ei rolul de santinelă. Tradarul  rămase totuşi tăcut şi nemişcat toată ziua şi, fie datorită vrăjilor  protectoare menite să ţină departe încuiaţii, pe care Hermione le aruncase în jurul lor, fie pentru că rareori treceau oameni pe acolo, peticul lor de pădure rămase pustiu, liniştea fiindu-i  deranjată doar de câteva păsări şi veveriţe. Seara nu aduse nicio schimbare. Harry îşi aprinse bagheta când o înlocui pe Hermione la ora zece şi se uită în jur. Totul era învăluit în  întuneric; nu văzu nimic altceva decât liliecii care zburau în  înalturi, săgetând dintr-o parte în alta peste singura porţiune de cer înstelat vizibilă din poieniţa lor izolată.

Acum îi era foame şi se simţea puţin ameţit. Hermione nu împachetase nimic de mâncare în gentuţa ei fermecată,  presupunând că aveau să se întoarcă la Casa Cumplită în  aceeaşi seară. Nu putuseră să facă rost de nimic în afară de nişte ciuperci sălbatice culese de Hermione de lângă copacii din  apropiere, pe care le fierseseră într-o crăticioară de voiaj. După  ce luase câteva îmbucături, Ron dădu la o parte porţia sa, căci  simţea cum i se face greaţă, iar Harry continuă să mănânce doar pentru a nu o face pe Herrnione să se simtă prost. Tăcerea din jur fu spartă de nişte foşnete ciudate, semănând cu rămurelele strivite. Harry se gândi că era vorba de animale, mai degrabă decât de oameni, însă ţinu bagheta strâns, la  îndemână. Avea o senzaţie ciudată în stomac, o nelinişte,  amplificată şi de gustul ciupercilor ca de cauciuc. Crezuse că va  fi încântat peste măsură dacă reuşeau să fure înapoi Horcruxul,  dar nu era aşa. Tot ce simţea, în momentele în care ochii  încercau să răzbată prin întunericul luminat doar în mică parte de bagheta lui, era îngrijorare în ce privea viitorul. Era ca şi  când s-ar fi apropiat în grabă de momentul acesta timp de săptămâni, luni, poate chiar ani întregi, dar acum se oprise brusc, nemaiavând unde să înainteze. Mai erau undeva şi alte Horcruxuri, dar nu avea nici cea mai mică idee unde. Nici  măcar nu ştia ce erau toate. În vremea aceasta, se afla în mare dificultate să-şi dea seama cum să-l distrugă pe