– V-ați gândit vreodată să faceți teatru?

Martie 1992. Plecasem cu autocarul în Franța, într-un schimb de elevi. Urma să jucăm într-o piesă de teatru, în franceză. Încă o dată minunata școală românească ne obliga să demonstrăm cât suntem de buni și de talentați ca să merităm să plecăm în străinătate. O să-i lăsați cu gura căscată pe francezi! Așa ni se spunea. Eu voiam doar să vină F. și să mă vadă. Să fie în sală. Aveam rol mare și o rochie verde, cu decolteu adânc, care mă făcea să par mai slabă. Îmi ocupa jumătate de bagaj. În cealaltă jumătate aveam cele două pulovere. A fost prima și ultima dată când am jucat într-o piesă de teatru. Tata nu voia să ajung actriță. Să nu mi-o duci vreodată în culise, să ia microbul! Așa-i spunea mamei și mama nu m-a dus. Nici eu n-am cerut. Mă gândeam că n-aș putea niciodată să mă sărut cu un bărbat pe care nu-l iubesc doar pentru că așa scrie în piesă. Eram mică pe vremea aia.

Odată, eram la munte cu niște prieteni. Tata murise de câteva luni, iar eu mă apucasem de fumat. Într-o seară, m-am cunoscut, la baia de pe hol, cu unu', Arnir. Un arab care locuia la Paris și care avea un unchi în România. Când ne-am sărutat, am strâns ochii cât am putut de tare, încercând să-mi imaginez că-mi place de el. Poate chiar că mă îndrăgostesc. N-am reușit. Mai bine. Avea prietenă și vorbea în fiecare seară cu ea la telefon. Nu-mi păsa. Important era să fie francez. Magali. Așa o chema pe prietenă.

– Nu, nu am vrut să fac teatru. Cred că mi-ar fi rușine să mă las privită așa, de toată lumea!

Psihologul mai aruncă o privire la ceas şi-şi reprimă un căscat. Până la urmă, e și el om. Ar putea să-și facă o cafea, mă gândesc. Sau poate că nu bea cafea. Atunci, un ceai. Nu m-aș supăra dacă s-ar duce un pic la bucătărie. Deși probabil că, dacă aș rămâne singură, chiar și câteva minute, m-aș retrage precum melcul în cochilie. Nu știu ce să mai spun, așa că tac și mă uit în jur după cățel. Nu e. L-o fi lăsat acasă.

– Să înțeleg că nu știți sau că nu vreți să-mi răspundeți?

Ridic ochii mirată.

– De vieți vorbesc, zice psihologul. Câte sunt și cum faceți să le trăiți?

Adevărul este că nu am stat niciodată să le număr. Dar știu sigur că sunt mai multe. Pur și simplu mi se întâmplă ca pe parcursul zilei mintea să mi-o ia razna și să mă ducă înapoi, spre lucruri demult trăite, dar pe care nu vreau să le știu pierdute, ca și cum fericirea mi-ar fi dată doar de siguranța de a mi se întâmpla ceva ce am mai trăit deja și cu care știu ce să fac. Mă iau după câte-un miros, după vreun gust sau vreo voce, după orice care mă poate ajuta să ajung cât mai aproape de câte-o amintire și, odată ajunsă acolo, mă folosesc de imaginație să-i sparg învelișul și să intru înăuntru, așa cum intram, iarna, sub plapumă: trăgând-o până sus, sub bărbie, uneori chiar și mai sus, deasupra capului, lăsându-mă acolo, la adăpost, ca-ntr-o vizuină.

– Nu vreau să îmbătrânesc. Nu am nimic cu bătrânețea în sine. Dar nu vreau să simt că se termină și că nu mai pot. Așa că îmi tot dau singură de trăit, ba de-adevăratelea, ba în mintea mea.

Îl văd cum ridică ușor din sprâncene și aleg să nu mai zic nimic. Mă așez mai comod în fotoliu și-mi trag poalele rochiei peste genunchi. Mă gândesc că uite, sunt piese de mobilier – cum e fotoliul ăsta pe care stau acum – care merg de minune cu o rochie sau cu o fustă, de parcă ar fi acolo doar ca să le pună în evidentă, făcându-mă să mă simt elegantă, cum stau așa, picior peste picior, cu spatele drept și bărbia ușor ridicată și cumva, extrem de feminină. Deși extrem nu e un cuvânt bun. Mai degrabă înduioșător de feminină. Așa mă simt acum, cum stau cu genunchii și cu gândurile la vedere. Și brusc îmi dau lacrimile, pentru că știu că va veni o zi când rochia asta verde nu va mai intra pe mine, când genunchii îmi vor fi dureroși și reumatici, iar fotoliul ăsta, pe care stau acum, va fi doar un alt fotoliu dintr-o altă viață. Și pe undeva mi-e milă de mine, de cea care voi fi, și dor de cea care am fost și la care mă întorc, în capul meu, de fiecare dată când sunt cu F. Fata aia cu părul lung și drept, nu cu el încrețit de la medicamente. Și cu doi sâni. Sănătoși. Care se întrevăd din decolteul unei rochii verzi.

Psihologul se ridică, semn că timpul s-a terminat. Mă duc spre ieșire. În stația de tramvai, niște fetițe joacă Fazan. Mă uit la ele și mă văd pe mine. Mică. Cu mama tânără care se auzea încă de pe scara blocului întorcându-se acasă, așa de tare bocănea cu tocurile ei. Cu tata. În camera mea cu harta Parisului deasupra patului și masa mare, neagră, cu picioare groase, pe post de birou.

În buzunar, telefonul vibrează a mesaj. Mi-e dor de tine. Francezul. Îi zâmbesc ca și cum ar putea să mă vadă. Zâmbetul! Cu asta m-ai cucerit. Așa mi-a spus într-o zi și am rămas uimită, pentru că nimeni, până atunci, nu știuse atât de clar să spună ce-i plăcuse la mine. Acolo, în stație, mintea mea o ia razna și se duce, încă o dată, unde se simte în siguranță: în trecut, în seara aceea, din camera lui, când m-a ținut în brațe. Și mie. Trimit mesajul și închid telefonul. Vine tramvaiul. Portocală … lămâie …