se întoarse în stradă. În dreptul căsuţei poştale, păru să-şi aducă aminte ce dorise în tot acest timp să afle. Făcu câţiva paşi îndărăt.

– Alles gut, Saumensch? La lovitură mă refer.

Era iunie. Era Germania. Lucrurile erau pe cale să se degradeze rapid.

Liesel nu ştia asta. Pentru ea, important era că evreul din pivniţă nu fusese dat în vileag. Părinţii ei adoptivi nu fuseseră arestaţi şi ea însăşi contribuise mult la aceste două realizări.

– Totul e bine, zise ea şi nu se referea la rana căpătată la fotbal.

Se simţea bine.

Jurnalul morţii: parizienii

Vara sosi.

Pentru hoţul de cărţi, totul mergea ca uns.

Pentru mine, cerul era de culoarea evreilor.

 

După ce trupurile lor au terminat de încercat să lărgească fisurile din uşă, sufletele lor s-au ridicat. Unghiile scrijeliseră lemnul şi, în unele cazuri, au rămas înfipte în el cu forţa dată de disperare, iar spiritele lor au venit spre mine, în braţele mele. Ne-am înălţat din acele duşuri, prin acoperiş, către întinderea sigură a eternităţii. Doar mă hrăneau în continuare. Minut după minut. Duş după duş.

Nu voi uita niciodată prima zi la Auschwitz, prima la Mauthausen. În acel loc, pe măsură ce timpul se scurgea, i-am ridicat şi de pe fundul adâncii prăpăstii, când de evadările lor se alegea praful. Erau trupuri frânte şi duioase inimi moarte. Totuşi, era mai bine decât gazul. Pe unele le-am prins când nu erau decât la jumătatea căderii. „V-am salvat”, mă gândeam eu ridicându-le sufletele în înaltul văzduhului, în vreme ce restul fiinţei lor – învelişurile lor fizice – era strivit de pământ. Toate erau uşoare, precum cojile de nuci. Cerul era plin de fum în acele locuri. Miros ca de cuptor, dar totuşi atât de frig!

Mă înfiorez când îmi amintesc – şi încerc să uit.

Îmi suflu aer cald în mâini, să le încălzesc.

Dar este greu să le menţin calde când sufletele încă tremură.

„Doamne!”

Rostesc mereu acel nume când mă gândesc la asta.

„Doamne!”

De două ori, îl rostesc.

Îi spun numele într-o încercare zadarnică de a înţelege. „Dar treaba ta nu e să înţelegi.” Tot eu răspund. Dumnezeu nu zice niciodată nimic. Credeţi că sunteţi singurii cărora nu le răspunde? „Treaba ta e să…” şi nu mă mai ascult, pentru că, să fiu sinceră, mă obosesc prea tare. Când încep să gândesc astfel, devin epuizată şi nu îmi permit luxul extenuării. Sunt obligată să continui, deoarece, deşi nu este adevărat pentru fiecare persoană de pe pământ, e adevărat pentru marea majoritate că moartea nu aşteaptă după nimeni şi, dacă aşteaptă, nu o face pentru mult timp.

 

Pe 23 iunie 1942, a fost un grup de evrei francezi într-o închisoare nemţească, pe teren polonez. Prima persoană pe care am luat-o se afla aproape de uşă, gândurile îi goneau nebuneşte, apoi au redus viteza, pe urmă au încetinit, au încetinit…

 

Vă rog să mă credeţi când vă spun că am ridicat fiecare suflet în acea zi ca şi cum ar fi fost un nou-născut. Chiar am sărutat câţiva obraji obosiţi, otrăviţi. Am ascultat ultimele lor strigăte întretăiate. Cuvintele lor franţuzeşti. Le-am urmărit fantasmele iubirilor şi i-am eliberat de temeri.

I-am dus departe şi, chiar dacă era o perioadă în care aveam nevoie de o pauză, a trebuit să-mi fac treaba. Într-o dezolare totală, am privit spre lumea de deasupra. M-am uitat la cer cum devenea din argintiu, cenuşiu şi apoi de culoarea ploii. Până şi norii încercau să privească în altă direcţie.

Câteodată, îmi închipui cum arăta totul deasupra acelor nori, ştiind negreşit că soarele era blond şi că atmosfera fără de sfârşit era un uriaş ochi albastru.

 

Erau francezi, erau evrei şi ei eraţi voi.

Partea a şaptea    Dicţionarul Duden{14} complet

în rolurile principale: şampanie şi acordeoane – o trilogie – nişte sirene – un hoţ de cer – o propunere – lungul drum spre dachau – pace – un idiot – şi nişte oameni cu jachete

Şampanie şi acordeoane

În vara anului 1942, oraşul Molching se pregătea să facă faţă inevitabilului. Încă mai erau oameni care refuzau să creadă că acest orăşel de lângă München putea reprezenta o ţintă, dar majoritatea populaţiei era foarte conştientă că nu era o chestiune de posibilitate, ci de timp. Adăposturile erau marcate foarte clar, ferestrele erau în curs de a fi acoperite pe perioada nopţii şi toţi ştiau care era cel mai apropiat subsol sau beci.

Pentru Hans Hubermann, tulburătoarea evoluţie a lucrurilor reprezenta chiar o uşoară păsuire. În vremuri nefericite, norocul îşi găsise cumva calea spre afacerea lui cu zugrăvitul. Cei care aveau obloane erau îndeajuns de disperaţi încât să apeleze la serviciile lui. Problema era că vopseaua neagră era în mod normal folosită mai mult pentru a întuneca alte culori şi în curând a fost epuizată, fiind greu de găsit. Însă el avea iscusinţa de a fi un bun meşteşugar şi un bun meşteşugar ştie multe trucuri. Lua praf de cărbune şi îl amesteca într-o vopsea oarecare, şi lucra ieftin. Au fost multe case de prin toate părţile Molchingului în care a ascuns lumina ferestrelor de ochii inamicului.

Uneori, Liesel mergea cu el când lucra.

Duceau în cărucior vopseaua prin oraş, mirosind foamea pe unele străzi şi clătinând din cap la vederea bogăţiei altora. De multe ori, în drum spre casă, femei care nu aveau nimic altceva decât copii şi sărăcie ieşeau alergând şi îl implorau să le vopsească obloanele.

– Frau Hallah, îmi pare rău, am rămas fără vopsea neagră, spunea el, dar, după câţiva paşi, mereu ceda. Era un bărbat înalt şi o stradă lungă. Mâine, promitea el, la prima oră, şi, în zorii zilei următoare, acolo era, vopsind acele obloane pe nimic sau pentru un biscuit ori o cană de ceai cald.

Cu o seară înainte, găsea o altă modalitate de a transforma verdele, albastrul sau bejul în negru. Nu le-a spus niciodată să-şi acopere ferestrele cu păturile de rezervă, deoarece ştia că vor avea nevoie de ele la venirea iernii. Se ştia că uneori vopsise obloanele chiar şi pentru jumătate de ţigară, stând pe treapta din faţa unei case cu locatarul şi trecându-şi-o unul altuia. Din conversaţie se