– Aha!

La uşă, Rosa încă întreba despre motivul deranjului, când omul amabil de la partid o observă pe Liesel.

– Fotbalista nebună! rânji el. Ce-ţi face genunchiul?

Nu vă imaginaţi că naziştii erau în general foarte joviali, dar acest bărbat era cu siguranţă. Intră şi se aplecă puţin ca să vadă rana.

„Ştie? se întrebă Liesel. Poate mirosi că ascundem un evreu?” Papa veni de la chiuvetă cu o cârpă udă şi o stoarse pe genunchiul lui Liesel.

– Ustură?

Ochii lui de argint erau îngrijoraţi şi blânzi. Frica din ei putea fi uşor confundată cu grija pentru rană.

Rosa strigă din bucătărie:

– Nu poate să usture destul. Poate o să-şi înveţe lecţia.

Nazistul se ridică şi râse.

– Nu cred că fata asta învaţă vreo lecţie acolo, afară, Frau?…

– Hubermann.

Cartonul feţei ei se deforma.

– … Frau Hubermann… eu cred că ea le dă lecţii. Îi zâmbi lui Liesel. Tuturor acelor băieţi. Am dreptate, fetiţo?

Papa înghionti genunchiul julit cu cârpa şi Liesel tresări, în loc să răspundă. Hans fu cel care vorbi. O scuză mută adresată fetei.

A urmat o tăcere incomodă, iar bărbatul de la partid îşi aminti de ce venise.

– Dacă nu vă deranjează, explică el, trebuie să inspectez pivniţa, doar un minut, două, ca să văd dacă este potrivită pentru un adăpost.

Papa şterse genunchiului lui Liesel pentru ultima oară.

– O să ai şi o vânătaie frumoasă acolo, Liesel. Relaxat, îşi îndreptă atenţia spre omul de lângă ei. Sigur, prima uşă la dreapta. Vă rog să ne scuzaţi pentru dezordine.

– Nu mi-aş face griji… nu poate fi mai rău decât în altele pe care le-am văzut astăzi. Asta?

– Aia.

CELE MAI LUNGI TREI MINUTE DIN ISTORIA FAMILIEI HUBERMANN Papa stătea la masă. Rosa se ruga în colţ, murmurând cuvintele. Liesel fierbea în suc propriu: genunchiul, pieptul, muşchii braţelor. Mă îndoiesc că vreunul dintre ei îndrăznea să se întrebe ce ar face dacă pivniţa lor ar fi fost considerată bună ca adăpost. Mai întâi, trebuiau să supravieţuiască inspecţiei.

Au ascultat paşii nazişti în pivniţă. Se auzeau ca sunetul unei rulete a cărei panglică metalică este trasă din carcasa ei. Liesel nu putea să-şi alunge gândul că Max era ascuns sub scară, ghemuit în spatele cărţii sale cu schiţe, strângând-o la piept.

Papa se ridică. Altă idee.

Se duse în hol şi strigă:

– Totul e-n ordine?

Răspunsul urcă scările pe deasupra lui Max Vandenburg.

– Încă un minut, poate!

– Aţi dori nişte cafea, nişte ceai?

– Nu, mulţumesc!

Când papa se întoarse, le ordonă lui Liesel să ia rapid cartea şi Rosei să înceapă să gătească. Decise că ultimul lucru pe care trebuiau să-l facă era să stea degeaba, părând îngrijoraţi.

– Ei, haide, zise el tare, mişcă, Liesel! Nu-mi pasă dacă te doare genunchiul. Trebuie să termini cartea aia, aşa cum ai promis.

Liesel încercă să nu cedeze nervos.

– Da, papa.

– Ei bine, ce mai aştepţi?

Fata reuşi să-şi dea seama de efortul depus pentru a-i face cu ochiul. Pe coridor, aproape că dădu peste omul de la partid.

– Ai necazuri cu papa al tău, nu? Nu contează. Şi eu sunt la fel cu copiii mei.

Au mers fiecare în drumul său şi, când Liesel a ajuns în camera ei, a închis uşa şi a căzut în genunchi, în pofida durerii care se intensifică. A ascultat concluzia că pivniţa avea o adâncime prea mică, apoi salutările de rămas-bun, dintre care una i-a fost adresată:

– La revedere, fotbalistă nebună!

Îşi aduse aminte să respire.

– Auf Wiedersehen! La revedere!

Purtătorul de vise clocotea în mâinile ei.

Potrivit lui papa, Rosa efectiv s-a topit lângă cuptor în clipa în care bărbatul de la partid a plecat. Au cules-o pe Liesel şi au coborât la subsol, dând la o parte cearşafurile stropite de vopsea şi găleţile plasate strategic. Max Vandenburg stătea sub scări, ţinând foarfecă ruginită ca pe un cuţit. Se vedea că transpirase şi cuvintele i se formau ca nişte răni pe buze.

– Nu le-aş fi folosit, zise el încet. Îmi… îşi lipi de frunte foarfeca ruginită. Îmi pare atât de rău că v-am făcut să treceţi prin asta!

Papa îşi aprinse o ţigară. Rosa luă foarfecă.

– Eşti în viaţă, zise ea. Cu toţii suntem.

Era prea târziu acum pentru scuze.

Câteva minute mai târziu, o altă bătaie se auzi la uşă.

– Doamne, Dumnezeule, încă unul!

Îngrijorarea reapăru imediat. Max fu acoperit. Târşâindu-şi picioarele, Rosa urcă treptele subsolului, dar, de această dată, când deschise uşa, văzu că nu erau naziştii. Nu era nimeni altul decât Rudy Steiner. Stătea acolo, cu părul galben şi plin de bune intenţii.

– Am venit doar să văd cum se simte Liesel.

Când îi auzi vocea, fata începu să urce scările.

– Cu ăsta pot să mă descurc.

– Prietenul ei, preciză papa către bidoanele de vopsea.

Suflă încă un fum.

– Nu este prietenul meu, replică Liesel, dar nu era iritată. Era imposibil după ce scăpaseră ca prin urechile acului. Urc doar pentru că mama o să ţipe imediat după mine.

– Liesel!

Se afla pe a cincea treaptă.

– Vedeţi?

Când ajunse la uşă, Rudy se tot fâţâia de pe un picior pe altul.

– Am venit numai să… Se opri. Ce e mirosul ăsta? Adulmecă. Ai fumat aici?

– Aa. Stăteam cu papa.

– Ai vreo ţigară? Poate că am putea să vindem câteva.

Liesel nu avea chef de asta. Vorbi încet, astfel încât mama să nu poată auzi:

– Nu fur de la papa al meu.

– Dar de la anumiţi alţii furi.

– Vorbeşte puţin mai tare, nu te-a auzit tot cartierul.

Rudy rânji.

– Vezi ce se întâmplă dacă furi? Îţi faci întruna griji.

– De parcă tu n-ai furat nimic niciodată.

– Da, dar tu duhneşti a hoţ de la o poştă. Rudy chiar se ambala acum. Poate că nu e miros de ţigări până la urmă. Se înclină mai aproape şi zâmbi. Pot mirosi un infractor. Ar trebui să faci o baie. Se răsuci şi îi strigă lui Tommy Müller: Hei, Tommy, ar trebui să vii încoace, să adulmeci puţin aici!

– Ce-ai spus? întrebă Tommy. Nu te aud!

Rudy clătină din cap în direcţia lui Liesel.

– Inutil.

Ea începu să închidă uşa.

– Dispari, Saukerl, numai de tine nu am nevoie acum.

Foarte mulţumit de sine, Rudy