educatori de la care învăţa şi alti copii: călugări sau popi români pentru limba tării şi pentru educaţia religioasă: didascaloi greci pentru greaca veche şi pentru cea modernă; în sfârşit, din ce în ce mai des, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, preceptori francezi, sau, uneori, nemţi. Aceştia din urmă veneau de la Viena sau din Transilvania, pentru Muntenia, si, cel mai adesea, din Bucovina, pentru Moldova. Lejeune, care 1-a tradus pe Raice-vich, ne confirmă acest lucru, în 1822: „Educaţia băieţilor este încredinţată, acum, în casele mari, unor profesori francezi sau germani, iar cea a domnişoarelor unor învăţătoare, aduse anume de la in

  Viena sau Frankfurt, şi care sunt plătite destul de bine; dascălul grec nu mai predă decât religia şi limba greacă literară."

  Francezii, pe care, la început, îi întâlnim doar în preajma domnitorilor – uneori ca secretari ai acestora si, totodată, preceptori ai copiilor —, devin dintr-o dată mai numeroşi în timpul Revoluţiei şi după aceasta, o dată cu valurile succesive de emigrări: regalişti, iacobini, bonapartişti. L-am întâlnit până acum pe marsiliezul Fran-tois-Thomas Linchou, ai cărui urmaşi s-au pretins descendenţi din conţii de Linche de la Marsilia79. Amestecându-se în politică, Fran-cois-Thomas va fi decapitat la Constantinopol, în 1760, în prezenta sultanului şi în pofida demersurilor neobosite ale ambasadorului Franţei; însă fratele lui, Jean-Baptiste, va prinde rădăcini în această tară, şi fiul său, Philippe, ajuns mare vistiernic, avea să fie unul din marii capitalişti ai tării la începutul secolului al XlX-lea. L-am avut şi pe Jean-Louis Carra, secretar al lui Grigore III Ghica; certându-se cu acesta, Moldova s-a ales cu un pamflet destul de răutăcios; viitor convenţional şi regicid, va pieri pe eşafod, la 31 octombrie 1793, o dată cu girondinii, la două săptămâni după ce votase moartea Ma-riei-Antoaneta.

  Alte personaje pitoreşti: un aventurier, emigrantul Gaspari-Luce, aşa-zis conte de Belleval, care, sub domnia lui Constantin Ipsilanti, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, îşi zice „Secretar al Afacerilor Străine ale Moldovei şi Tării Româneşti"; tot cam pe acea vreme, ca preceptor al copiilor lui Ipsilanti, un fost sef de stat-major al armatei emigraţilor francezi la Koblenz, marchizul de Beaupoil de Sainte-Aulaire, care a lăsat o frumoasă amintire. De partea cealaltă, un anume Fleury, care-şi zice „regicid", dar care este probabil un mitoman, deoarece istoricii nu găsesc printre membrii Convenţiei decât un Honore Fleury, deputat de Cotes du Nord, un moderat care a votat împotriva morţii regelui, mai apoi, în epoca napoleoniană, deputat în Consiliul celor Cinci Sute şi care, în 1815, a trecut de partea Bourbonilor, dar în a cărui biografie nu este nici urmă de vreo şedere în Moldo-Valahia. în ciuda acestui iacobinism ostentativ, Fleury, care este un om plăcut şi foarte învăţat, este bine primit de boierii moldoveni; la Iaşi, locuieşte Ia marele logofăt Nicolae Rosetti-Rosnovanu şi dă lecţii, în oraş, unui mare număr de tineri80.

  În arhivele Rosetti-Rosnovanu, aflate la Academia Română, se găsesc date foarte interesante privitoare la condiţiile create acestor perceptori: în 1818, un oarecare M. Paris cerea, ca să vină în Moldova ca preceptor al fratelui logofătului, 416 ducaţi olandezi pe trimestru, l 000 de franci pentru cheltuielile de drum, în afară de cinstea „de a fi primit la masa dumneavoastră", locuinţa şi întreţinere, în sfârşit, 80 de ducaţi olandezi pentru cheltuielile de întoarcere. Se angaja să stea la Iaşi cinci ani81.

  Iată alti câţiva monarhişti: Dopagne, pe lângă fiii logofătului Scarlat Sturdza; pe lângă copiii lui Scarlat Callimachi, Lejeune, care avea să fie traducătorul lui Raicevich. De altfel, nu sunt toţi francezi: de pildă, pe lângă fiul domnitorului Scarlat Callimachi, era baronul Kreuchely-Schwertberg, prusac, fost ofiţer englez, preceptor de franceză, pictor amator, şi care, mai târziu, avea să fie consul al Prusiei la Bucureşti!

  Apoi, vor veni oameni ceva mai profesionişti: abatele Lhomme, în casa tatălui viitorului domnitor Mihai Sturdza; Felix Colson, la familia Văcărescu, apoi, Cuenim, care deschide la Iaşi, în 1812, un pensionat în care avea să fie formată o întreagă generaţie de tineri moldoveni, cea care va determina schimbarea moravurilor, a mentalităţilor şi a instituţiilor – adică cea mai profundă transformare pe care a trăit-o tara în toată istoria ei. Acelaşi lucru îl va face, într-un mod şi mai revoluţionar, Jean Vaillant, în Muntenia. Ion Ghica îşi aminteşte: „Pe la 1830, Vaillant deschisese scoală lângă Stavropo-leos, şi toţi feciorii de boieri – Filipeşti, Grădisteni, Bălăceni, Ghici, Rosetti, Budisteni, Goleşti – părăseau dascălii greci şi alergau la şcoala franţuzeasca"82. Nu se va vorbi niciodată îndeajuns despre influentă enormă, hotărâtoare pe care au avut-o aceşti câţiva profesori francezi asupra pregătirii noii Românii.

  Înainte însă ca această influentă franceză să devină predominantă – de fapt, aproape exclusivă —, vreme de generaţii dominaţia grecilor asupra învăţământului superior din Muntenia şi Moldova fusese deplină.

  Influenta culturii greceşti precedase cu mult instaurarea regimului fanariot. Chiar din a doua treime a secolului al XVII-lea, Vasile Lupu, în Moldova, Matei Basarab, Şerban Gantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, în Tara Românească, încurajaseră, cu toţii, instalarea în tară a unor înalţi prelaţi şi erudiţi greci, deschiderea de scoli greceşti, tipărirea de cărţi greceşti (astăzi, se ştie că din tiparniţele celor două Principate, în secolul al XVII-lea, au ieşit mai multe lucrări greceşti decât romaneşti – 92, fată de 53 —, în vreme ce, în secolul al XVIII-lea, adică tocmai în epoca fanariotă, situaţia se inversează: 231 de cărţi publicate în româneşte, fată de 37 în greceste83. Acest interes pentru studierea limbii greceşti făcea parte dintr-o renaştere a elenismului în toată lumea greacă şi ţinea de o serie de factori religioşi, politici şi chiar economici: eforturile bisericii ortodoxe de a contracara propaganda catolică şi protestantă, care se intensificase, venind prin Polonia şi Transilvania; conştiinţa domnitorilor români de a fi devenit, după căderea Bizanţului, apărătorii fireşti ai ortodoxismului (se spune că Şerban Cantacuzino visa o coaliţie creştină care 1-ar fi readus la Constantinopol pe tronul strămoşilor săi); în sfârşit, o dată cu pătrunderea grecilor în toate mecanismele economice şi administrative ale imperiului otoman, limba greacă devenise lingua franca a sud-estului european, indispensabilă mai ales celor