Şerban Cantacuzino a fost primul care a întemeiat, la Bucureşti, în anii 1680, o „Academie domnească" de limbă greacă; foarte curând, ea avea să atragă studenţi din tot Răsăritul ortodox. Antioh Cantemir (fratele mai mare al lui Dimitrie) deschide, la rândul său, o „Academie domnească" la Iaşi, în 1707. în ambele cazuri, inspiratorul programelor va fi patriarhul Ierusalimului, Chrisante Notară care nu numai că era un mare erudit în materie religioasă şi în cultura clasică, dar era şi un bun cunoscător al Occidentului (călătorise „în Europa" şi fusese, la Paris, oaspetele lui Jean-Dominique Cassini, primul din ilustra dinastie de astronomi şi geografi). Fapt remarcabil: învăţământul este aproape în întregime laic. In 1776, sub Alexandru Ipsilanti, erau nouă profesori: doi de gramatică, doi de matematică (aceştia predau aritmetica^ geometria, astronomia – dar şi istoria), unul de fizică (preda şi greaca), trei pentru latină, italiană şi franceză, în sfârşit unul singur pentru teologie. Cele mai multe cursuri erau predate în greceşte, însă s-au văzut cazuri când profesorii care studiaseră în Occident predau, chiar şi ştiinţele, în latină, franceză sau italiană.

  La Bucureşti, şcoala numără în acea vreme 75 de bursieri şi un număr oarecare de auditori liberi, însă, în 1812, ştim că erau 400 de elevi cu totul şi 12 profesori. Lucrări recente arată că majoritatea acestor elevi nu erau fii de mari boieri. Se pare chiar că aceştia ar fi fost nemulţumiţi de „academii", şi unii dintre ei chiar o şi spun: un memoriu, făcut de un grup de boieri din Muntenia, deplânge, în 1746, faptul că boierii nu-şi mai trimit copiii „să înveţe şi să se bucure de învăţătura grecească [.], încât ajung să fie mai neştiutori decât cei din clasele mici". Bătându-le în strună, unii domnitori (Grigore Ghica în 1775, Alexandru Mavrocordat în 1785) ameninţă că nu-şi vor mai alege slujitorii dintre fiii de mari boieri, ci din toate stările, „după cât vor fi de învăţaţi". Bursierii (fii de boieri mai putin înstăriţi, de mazili sau de negustori şi meseriaşi – şi care veneau adesea din cele mai îndepărtate ţinuturi ale imperiului otoman) erau primiti prin concurs, toată întreţinerea fiind asigurată din banii Academiei. Desi profesorii erau plătiţi relativ prost (cunoaştem cifrele fixate în Moldova de Grigore III Ghica, în 1766: l 500 de lei pe an pentru director, 600 de lei pentru ajutorul său), marea problemă este totuşi cea a finanţării acestor scoli. La început, Constantin Brâncoveanu depusese la o bancă din Veneţia 30 000 de taleri, ale căror dobânzi aveau să subvenţioneze Academia din Bucureşti. Nu ştim ce s-a întâmplat cu aceşti bani, deoarece, peste trei sferturi de veac, sub Alexandru Ipsilanti, bugetul scolii nu pomeneşte de ei; bugetul acesta, de 15 250 de lei, provine din cotizaţiile mănăstirilor „închinate" (4 000 de lei), de la celelalte mânăstiri (6 000 de lei), contribuţiile preoţilor (5 250 de lei), care, în schimb, sunt scutiţi de unele impozite. In Moldova, sub Grigore III Ghica, marii boieri şi negustorii sunt obligaţi să asigure subsidiile necesare întreţinerii Academiei. Cu-noscând tot felul de peripeţii şi de avataruri, Academiile vor funcţiona până la sfârşitul epocii fanariote. La 10 decembrie 1817, Cara-gea aprobă un regulament – avea să fie ultimul —, întocmit de o comisie de opt boieri mari şi doi episcopi, prezidată de mitropolit: ne surprinde prin modernitatea lui în privinţa regulilor de recrutare a profesorilor şi a supraveghetorilor, privind disciplina elevilor şi a auditorilor, organizarea examenelor.

  Şcoala începea la vârsta de şapte ani şi cuprindea cinci cicluri de câte trei ani, acoperind aşadar studiile pe care astăzi le numim primare, secundare şi universitare, în primul ciclu, se învăţau gramatica grecească şi elemente de latină; în al doilea, era aprofundat studiul celor două limbi şi se începea comentariul autorilor clasici; în al treilea, se studiau Retorica, Poetica şi Etica lui Aristotel şi se începea studierea limbilor franceză şi italiană; al patrulea era consacrat aritmeticii, geometriei, istoriei şi geografiei: în sfârşit, al cincilea, astronomiei şi filosofiei (aceasta având uneori ca temă comentarea unor filosofi moderni; de pildă, manualul de logică folosit în cele două Academii era „Logica" lui Eugen Voulgaris, publicat în greceşte, la Leipzig, în 1766, care-i cita pe Leibniz, Newton şi Chris-tian Wolff; acelaşi Voulgaris îl tradusese pe Locke în greceşte, în sfârşit, în ultimul ciclu, au fost, întâmplător, cursuri de chimie şi chiar de medicină, în 1816, Caragea înfiinţează o catedră de Drept, încredinţată unui român, Nestor, dar elevii n-au arătat interes pentru ea; va fi desfiinţată, iar dreptul va fi din nou laolaltă cu latina.

  Departe, după cum vedem, de a practica un învăţământ sclerozat şi retrograd, aşa cum, cam pripit, s-a crezut multă vreme, Academiile se menţin la un nivel universitar mai mult decât onorabil. Toate manualele după care sunt predate ştiinţele sunt traduse după lucrări occidentale renumite: matematicile se învăţa după lucrările germanului Wolff sau ale francezului Bezout, este tradus manualul de pla-nimetrie al „inginerului regal" britanic George Ogray, apărut în 1798. Profesorii sunt adesea ei înşişi mari învăţaţi, ca Lambro Fotiadi, si, cu toţii, au studiat în Apus, ca Dumitru Dârvari, la Viena, sau cre-tanul Constantin Vardalah, doctor în ştiinţe fizico-matematice şi în medicină din universităţi italiene. Un alt matematician, fizician şi astronom, Veniamin din Lesbos, îşi petrece zece ani, din 1790 până în 1800, în Italia, Franţa şi Anglia. Chiar şi în afara corpului profesoral, unii oameni cultivaţi sunt înrâuriţi de ideile „filosofilor" francezi şi stiu încotro se îndreaptă pedagogia: un raport despre învăţământ, întocmit între 1792 şi 1795 de către mitropolitul Moldovei împreună cu trei boieri, pomeneşte de tezele lui Jean-Jacques Rousseau şi Pestalozzi şi îl citează pe Montesquieu.

  De unde atunci lipsa de interes, de entuziasm a românilor fată de învăţământul din epoca fanariotă? Motivul nu trebuie căutat în materiile predate, ci, de bună seamă, în faptul că era perceput ca un învăţământ străin, sau, în termeni hegelieni, ca un „instrument de alienare". Lipsea, aşadar, tragerea de inimă, îndată ce învăţământul grecesc va fi fost înlocuit cu o scoală românească, sau