chiar cu o scoală franceză, amândouă slujind emanciparea naţională şi marile idei de libertate şi de egalitate, lumea s-a trezit dintr-o dată, s-a luminat. Vedem, aşadar, că ceea ce numim „cultură" nu este doar o acumulare rece, neutră a unor cunoştinţe, ci şi o dorinţă, o sete de învăţătură, entuziasmul fată de un ideal socotit, deodată, ca un element esenţial al propriei personalităţi.

  Iată de ce, în 1818, când, la stăruinţele boierilor, Caragea se în-voieste să deschidă la Bucureşti o scoală românească, la cursurile tânărului profesor transilvănean Gheorghe Lazăr lumea se îmbulzeşte să-1 asculte. Elevii părăsesc şcoala grecească sau urmează ambele scoli. Cu Gheorghe Lazăr, şcoala românească avusese, ce-i drept, noroc, deoarece profesorul este plin de flacără şi nutreşte o dragoste aproape mistică pentru limba şi istoria neamului, iar entuziasmul său este comunicativ84.

  Apostolatul lui va fi de scurtă durată, însă învăţământul introdus de el va fi reluat de foşti elevi ai Academiilor domneşti, impresionaţi de credinţa acestui înaintaş: sămânţa aruncată, întocmai ca în parabola din Evanghelie, avea să rodească însutit.

  La Iaşi, învăţământul superior în limba română începuse cu câţiva ani mai devreme decât la Bucureşti, dar era vorba de un învăţământ specializat: moldoveanul Gheorghe Asachi, spirit enciclopedic, care petrecuse multă vreme în Italia, deschisese la Iaşi, în 1814, o scoală de ingineri topografi85.

  Academiile domneşti sunt închise după evenimentele legate de Eterie, întrucât Poarta socoteşte că şcolile acestea sunt focare de „naţionalism" grecesc.

  În momentul când Gheorghe Lazăr era împuternicit să înceapă învăţământul în limba română, s-a adunat un mare sfat, în frunte cu însuşi domnitorul Ion Gheorghe Caragea, cu directorul Academiei, cu profesorii şi boierii din comisia pentru învăţământ. Tema de dezbatere: poate fi predată filosofia în româneşte? La toate argumentele aduse cu disperare de Lazăr, opozantul lui grec, zâmbind dispreţuitor, răspundea netulburat: Cu neputinţă. Cu neputinţă.

  Caragea i-a dat dreptate: nu era cu putinţă ca filosofia să fie predată în româneşte.

  CAPITOLUL AL ŞASELEA

  Ţăranii

  Felurite păreri despre starea jalnică a ţăranilor. Cei de la câmpie şi cei din ţinuturile de sus: „moşneni" şi „răzeşi".

  Transhumanta; pădurea: codru-i frate cu românul.

  Satul şi familia: habitatul, portul, hrana; datini şi obiceiuri.

  Taranca: tânăra gazdă a lui d'Hauterive.

  Riturile de căsătorie. Păreri despre caracterul taranului.

  Regimul funciar: ţăranii proprietari de pământ şi ţăranii dijmaşi, la fel de asupriţi de fisc; când se „spărgea" satul.

  Rezistenta mai mult sau mai putin pasivă; moartea unui ciocoi.

  La începutul veacului al XlX-lea, călătorul ce ajungea în câmpia românească avea în fata lui un fel de pustiu, întinderi nesfârşite de şes de-ai fi zis că sunt nelocuite: nici o clopotniţă, nici un sat pe multe leghe împrejur. Unde s-or fi ascuns oamenii – de cumva vor fi existând – se întreba el. Existau, dar – am mai spus-o – se ascundeau, se fereau de drumul mare si, acolo unde se adunau, trăiau, cel mai adesea, în bordeie îngropate pe trei sferturi în pământ. „Satele de câmpie – scrie consulul Raicevich – sunt locuite de oameni sărmani; le înţelegi sărăcia şi te cuprinde jalea. Casele, mai curând nişte vizuine, sunt săpate în pămâht şi se numesc bordeie. De departe, nu se zăreşte decât fumul ce iese din hornuri, iar, de aproape, se vede acoperişul, ca un dâmb mic pe pământ; este făcut din prăjini de lemn acoperite cu pământ, încât, pe deasupra, creste iarbă; locuitorii ocolesc drumul mare şi caută să umble prin şanţuri sau prin locurile mai joase, ca să nu fie zăriţi de călători, ferindu-se astfel de jafuri şi de alte necazuri; iată în ce hal ajung oamenii sub asuprire şi tiranie!". La 4 august 1817, consulul Franţei, Formond, îi scrie ducelui de Ri-chelieu: „Nu s-a văzut ceva mai trist decât viaţa acestui popor valah, pradă tuturor umilinţelor sclaviei, ajuns să fie bucuros când nu mai are nimic de dat, aşteptându-şi mântuirea doar de la nemăsurata lui sărăcie."

  Peste vreo douăzeci de ani, acelaşi spectacol jalnic i se înfăţişează lui Saint-Marc Girardin (el străbate „Bărăganul Brăilei", o stepă imensă, care, până în 1829, alcătuise teritoriul, aproape pustiu, al „raialei" turceşti Brăila). „Când spun câmpii, să nu vă închipuiţi câm-pii de opt sau zece leghe; vă rog să vă închipuiţi nişte câmpii de optzeci de leghe, fără urmă de munte, de deal sau de copac; nimic nu se ridică deasupra pământului, neted ca marea, cu orizonturi joase şi monotone ca ale ei. [.] Măcar de-ai întâlni vreun sat care să mai înveselească şi să mai dea putină viaţă câmpiilor acestea întinse! De la Galaţi la Bucureşti, pe un drum de şaptezeci sau optzeci de leghe, am văzut cinci sate şi trei pomi, îmi aduc bine aminte. Mă aflam, ce-i drept, pe drumul cel mare, iar aici lucrurile se petrec pe dos de-cât în alte ţări. Prin alte părti, o dată cu drumurile, apar şi satele; aici, satele dispar de pe drumuri: deoarece, pe drumurile cele mari, turcii jefuiau şi făceau cele mai multe fărădelegi. De aceea, satele se ascund înăuntrul acestor câmpii, departe de drumuri. Spunând sat, aici, trebuie să te gândeşti la nişte gropi săpate în pământ; o leasă prăpădită lipită cu chirpici de paie şi de lut drept pereţi, si, pe deasupra, un acoperiş de strujeni de porumb: aceasta-i casa."

  Descrierea lui Wilkinson este doar ceva mai putin sinistră, în măsura în care satele întâlnite de el au case ce ies totuşi din pământ. Satele sunt „alcătuite din nişte colibe, toate de o mărime. Sunt toate construite în acelaşi fel: zidurile sunt din lut, acoperişurile din stuf, dar nici zidurile, nici acoperişurile nu-i apără pe oameni de ploi şi de zăpezi. Atât cât le îngăduie vremea frumoasă, locuiesc în casă [.] însă, când vine iarna, pe frigul cel mare, se retrag în nişte gropi săpate sub fiecare colibă, unde se încălzesc mai uşor, cu un mic foc de gunoi şi de vreascuri, la care, pe deasupra, îşi fierb şi hrana, atî-ta câtă e. Bărbaţii, femeile şi copiii din fiecare familie, oricât ar