Langeron nu pomeneşte nimic despre o locuinţă sub pământ. Poate fiindcă ne aflăm în Moldova, mai departe de câmpia Dunării. „Satele nu sunt decât nişte cătune izolate, alcătuite din case înşirate de-a lungul unui drum lung. Aceste case, înconjurate de grădini, sunt toate la fel; au sase sau şapte picioare lungime şi tot atâtea lăţime şi înălţime. Sunt construite dintr-o paiantă cenuşie (un pic de pământ subţiat cu apă amestecat cu chirpici), apoi spoită cu var. Acoperişul de paie are streşini late, sprijinite pe stâlpi de lemn. El face, în jurul casei, o prispă acoperită, unde se pune o laviţă. Casele nu au decât o fereastră mică, şi lumina, ca să pătrundă în odaie, trebuie să treacă prin nişte băşici groase de bou, care tin loc de geamuri, înăuntru, soba foarte înaltă, aşezată pe două cuptoare mici, este cât jumătate din încăpere. După soba aceasta, deasupra şi chiar în ea, când nu este foc, taranul moldovean şi valah, cu întreaga familie, oricât ar fi de mare, se culcă, fără pat, chiar şi fără rogojină, după munca de peste zi şi o masă neîndestulătoare, alcătuită din lapte şi mămăligă coaptă sau arsă.

  Descrierea acestor case se potriveşte şi celor din Ungaria, Banat şi dintr-o mare parte a Poloniei şi a Ucrainei."

  Iată, în sfârşit, descrierea făcută de marele boier Dinicu Golescu. După ce a amintit de caznele la care sunt supuşi uneori nefericiţii datornici ca să dea tot ce au, scrie: „Aceste nedrepte urmări, şi nepomenite peste tot pământul, i-au adus pe ticăloşii lăcuitori întru aşa stare, încât, intrând cineva într-acele locuri unde să numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici gard împrejurul casii, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie, nici pasăre, nici patul cu sămănărurile omului, pentru hrana familiei lui, si, în scurt, nimica; ci numai nişte odăi în pământ, ce le zic bordeie, unde intrând cinevas nu are a vedea alt, decât o gaură numai în pământ, încât poate încăpea cu nevasta şi cu copiii împrejurul vetrii, şi un cos de nuiele scos afară din fata pământului şi lipit cu baligă. şi după sobă, încă o altă gaură, prin care trebuie el să scape fugind, când va simţi că a venit cinevas la uşa-i; căci ştie că nu poate fi alt, decât un trimis spre împlinire de bani. şi el neavând să de, ori o să-1 bată, ori o să-1 lege şi o să-1 ducă să-1 vânză, pentru un an, doi, şi mai multi, sau la un boiernaş, sau la un arendaş, sau la oricine să va găsi, ca el să-i slujească acei ani, şi banii ce să dau pentru slujba acelor ani, să ia parte pentru birul lui."

  Golescu nu scorneşte nimic: o scrisoare a domnitorului Constantin Ipsilanti către marele vistier, cu data de 13 aprilie 1804, porunceşte să se facă cercetări, întrucât aflase cu mare nemulţumire că mai multi locuitori din judeţul Vâlcea fuseseră vânduţi de creditori unor boiernaşi sau unor negustori, şi cere „să le faci dumneata cercetări în ce chip şi cum s-au cutezat la o faptă ca aceasta, ce este împotrivă de legi şi omenirii a supune om slobod la robie."86 Golescu scrie mai departe: „Si apoi intrând cinevas întru acele bordeie ale lor, peste putinţă era de a găsi pe trupurile lor şi în casă lucru de zece lei; căci şi căldarea cu care o să-şi facă mămăligă nu o are fieşcine, ci sunt 5, 6 tovarăşi pe una. şi când aceştia din nenorocire prindea de veste când vinea în satul lor zapciu, polcovnic, căpitan, mumbaşir isprăvnicesc, mumbaşir domnesc, fugea atât ei, cât şi muierile lor, şi copiii care putea fugi, prin păduri şi pe munţi, întocmai ca dobitoacele cele sălbatice, când le gonesc vânătorii cu câinii".

  Ce-i prea mult nu-i bun, spune o vorbă din popor. Viziunea aceasta de groază, tabloul acesta în culori întunecate, nu cumva este făcut cu vreun scop anume? Golescu, patriot generos şi sincer, se întorcea din Apus, dintr-o călătorie lungă prin ţările care, pe vremea aceea, erau din cele mai bogate, din cele mai prospere din Europa: Austria, Elveţia, sudul Germaniei, nordul Italiei. Spectacolul dureros ce i se înfăţişa privirii în tara sa îi umplea inima de amărăciune şi revoltă. Insistând dramatic, în ale sale note de călătorie, asupra unor cazuri-li-mită, poate a vrut să scuture inerţia, nepăsarea, chiar inconştienta celor multi din semenii săi, boierii. Credem ca tabloul cumplit zugrăvit de Dinicu Golescu nu trebuie generalizat, nici în timp, nici în spatiu.

  Peste vreo zece ani, Thouvenel, care străbate Muntenia dinspre apus spre răsărit, găseşte o prima explicaţie a acestei stări de lucruri: „De pe malurile Oltului până în Bucureşti, ţinutul este gol: o câm-pie de treizeci de leghe, pustiită de război şi care, din vremea aceea, a fost lăsată nearată, nesemănată, de parcă, în mintea valahilor, ea ar trebui să slujească din nou de câmp de bătălie; pădurile au fost tăiate şi arse, n-au mai rămas decât lăstari plăpânzi, dar nici un sat, nici un ogor: natura sălbatică a pus din nou stăpânire pe toate; doar din loc în loc, la mare depărtare unele de altele, două-trei colibe de-abia îşi ridică de la pământ acoperişurile de paie. în bordeiele acestea subterane zac nişte fiinţe atât de roase de mizerie, încât nici nu mai aduc a oameni. Din fericire, îndobitocirea de care vorbim rareori se vede; locuitorii din câmpie au fost împinşi către munţi, si, în văile Carpaţilor, lumea trăieşte în îndestulare, mai ales înspre Târgovişte".

  Dar chiar şi în câmpia Munteniei, în împrejurimile Bucureştilor, satele nu au înfăţişarea degradantă zugrăvită de Dinicu Golescu. Elveţianul Recordon – contemporanul lui – ne dă, despre aceleaşi sate din Muntenia, o cu totul altă imagine: „Ce tablou mai fermecător ne-am putea oare închipui decât, de pildă, cel de la mânăstirea Mărcuţa, cu lacul ei micuţ, dealul şi