— Este unul din acele locuri unde omul ce simte şi visează îşi poate petrece toată viaţa fericit: niciodată nu va fi singur în acest lăcaş de tihnă; o ciobăniţă ce-şi duce turma pe costişa dealului, pescarii de pe malul lacului, un ţăran de ispravă mânân-du-şi caii şi căruţa în cătunul vecin, sau în sfârşit câţiva locuitori ai mânăstirii vor fi singurele făpturi omeneşti pe care le va întâlni; vă-zând numai fiinţe simple şi fericite, el însuşi se va bucura de o mulţumire pe care zadarnic o căutăm în lumea cea învolburată. Mânăs-tirea Cotroceni, tot în apropiere de Bucureşti, însă de partea cealaltă, este şi ea un loc de încântare".

  Trebuie, desigur, să ţinem seama de romantismul tânărului compatriot al lui Jean-Jacques Rousseau, dar, dacă nu ar fi văzut decât nişte vizuini săpate în pământ şi oameni în zdrenţe, se poate bănui că lirismul lui, oricât de naiv, ar fi găsit mai puţine subiecte de inspiraţie. Iată, de altfel, cum descrie el casele ţăranilor: „Desi sunt foarte curate, nu prea arată bunăstare, căci sunt foarte mici şi adesea săpate în pământ, mai ales în sudul ţinutului, unde lemnul este destul de rar; în regiunile de munte, sunt construite din ramuri subţiri împletite în aşa fel încât, înainte de a fi isprăvite, casele seamănă cu nişte cuşti mari; însă valahii [.] lipesc pereţii pe dinăuntru şi pe din afară cu lut, ca să întărească aceste colibe, pe care, de obicei, le acoperă cu paie sau cu stuf. Cel mai mare neajuns al acestor locuinţe este că sunt prea joase şi că au nişte ferestre mici de tot, astupate cu petice de băşica de bou, şi pe care nici măcar nu le poţi deschide.

  Grajdurile sunt construite cu şi mai putină grijă, şi sunt atât de strimte, că vitele de-abia au loc."

  Pe de altă parte, comparând povestirea călătorilor din prima treime a secolului al XlX-lea cu cea a călătorilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, avem impresia că între călătoria abatelui Boskovic şi a contelui d'Hauterive, de pildă, şi cea a lui Thouvenel sau a lui Saint-Marc Girardin, situaţia se degradase simţitor, între timp, avusese loc războiul austro-ruso-turc din 1788-1792, incursiunile lui Pasvan-toglu între 1796 şi 1806, războiul ruso-turc din 1806-1812 şi hoţia generalizată care a decurs de aici, Eteria din 1821 şi răscoala lui Tudor Vladimirescu, urmate de o ocupaţie turcească în 1821-1822, când au avut loc jafuri înspăimântătoare. Războiul avea să izbucnească din nou, în 1828, între Turcia şi Rusia, după care avea să vină o lungă ocupaţie a Principatelor de către aceasta din urmă. Ce tară ar fi putut supravieţui unui asemenea sir de nenorociri?

  Ceea ce văzuse d'Hauterive în 1785 era totuşi mai putin jalnic. Povestind cum străbătuse Muntenia, spune că, ajungând în cel dintâi sat, a văzut „nişte căsuţe, destul de asemănătoare cu stupii de albine; satele păreau să fie aproape la fel de sărăcăcioase precum cele din ţinuturile noastre Beauce sau Sologne". Si, mai departe, că „sărăcia nu este decât pe pereţi", căci văzuse pretutindeni „găini, gâşte, câţiva cai şi boi, oi şi capre". Interiorul casei este descris astfel: „Hornurile valahe sunt în interiorul casei. Trunchiurile de copaci, cât sunt de lungi, sunt puse în sobă, cu un capăt care iese deasupra acoperişului şi cu celălalt în vatră, unde arde un foc îndrăcit, în josul vetrei, se află un soi de cuptor în care este aruncat jarul pe măsură ce se face, iar acest cuptor este dus într-o odaie destul de curată unde, cu un burlan gros pe deasupra, se alcătuieşte un fel de sobă care încălzeşte casa ca un adevărat cuptor; acolo, în acea odaie, se găsesc rogojini, velinţe, saltele". Acelaşi călător, mai departe, mărturiseşte aproape surprinzător: „în tara aceasta, după cât se pare atât de nefericită, chiar şi cei mai săraci dau fetelor lor o zestre: o vacă sau două, o rochie de lână groasă s-o poarte în fiecare zi, o haină de sărbătoare, lucrată cu un pic de mătase, patru cămăşi, o ladă de cincisprezece parale ca să păstreze comorile acestea, şi o oglindă. Lăsând oglinda la o parte, pe care patriarhii nu ştiau s-o facă, Rebecca, Lia şi Ra-sela erau la fel de bogate ca fetele de patriarhi din Valahia şi Moldova. Bărbatul adaugă o batistă şi o pereche de pantofi; socrul dă cai, un plug, un butoi. Rudele, în două zile şi două nopţi, clădesc casa proaspeţilor căsătoriţi, iar legile tării le lasă două treimi din ţinut să le muncească, dacă doresc s-o facă." în altă parte, vorbind despre moşiile boierilor moldoveni, pomeneşte de satele îngrijite şi de ogoarele bine lucrate. La urma urmei, mizeria s-a întâlnit, din când în când, la sate în toată Europa.

  Iată de pildă ce vede Thouvenel în Ungaria, mergând cu vaporul pe Dunăre, după ce a trecut de Bratislava (Pozsony, pe ungureşte) în inima imperiului austriac, în inima Europei: „Pe mal, satele sunt rare. Ici-colo, întâlneşti nişte colibe înghesuite una lângă alta, mici, joase, cu usi proaste, cu acoperişuri şi mai proaste, din stuf pe jumătate putred, având toate o înfăţişare atât de jalnică, încât, dacă n-ar fi fost însemnele religiei creştine, ale cărei mângâieri sunt oricând gata să aline suferinţa, ne-am putea întreba dacă vizuinele acestea sunt locuite de oameni."

  Există, de bună seamă, deosebiri în timp, dar ele există, cu siguranţă, şi în spatiu.

  De fapt, în provinciile româneşti, şi mai ales în Muntenia, erau două ţinuturi: pe de o parte, cel de şes, imensa câmpie care prelungeşte către sud-vest stepa ucraineană, trecând prin sudul Basarabiei şi prin tot sud-estul Munteniei; este drumul tuturor năvălirilor, câmpul de luptă al tuturor războaielor austro-ruso-turce, dar şi zona latifundiilor; este ţinutul pe care-1 străbat şi descriu cei mai multi din călătorii care se duc la Bucureşti sau la Iaşi; apoi, în contrast absolut cu această „mohorâtă câmpie", există, pe măsură ce urci către arcul Carpaţilor, ţinutul de deal şi de munte, cu podgoriile, păşunile, pădurile, văile lui, în care se cuibăresc sate