frumoase, case cu lemnărie cioplită cu grijă, cu flori în jurul caselor. Un alt peisaj, o altă lume – aproape un alt popor. Jos, către valea Dunării, veacuri de robie, de necazuri şi de jaf au corcit trupurile şi au ticăloşit sufletele. Sus, înspre munte, ţăranul, apărându-se pas cu pas, şi-a putut păstra peticul de pământ, libertatea şi demnitatea.

  Dacă străinul se încumetă să se abată de la drumul mare ca să pătrundă în regiunea „prealpină", nu se va căi. Raicevich, după descrierea satelor de la câmpie pe care am citat-o la începutul acestui capitol, nota contrastul: „Satele de la munte sunt mai frumoase; casele, înalte şi destul de bune, au grajduri şi hambare pentru păstrat provizii." Am văzut şi ce gândea Thouvenel despre împrejurimile Târ-govistei. Iată gândurile reverendului Walsh (din care am citat câteva impresii despre Bucureşti) când, prin Piteşti, intră în văile ce aveau să-1 ducă în Transilvania: „Oraşul Piteşti este alcătuit din vreo mie de case, dintre care, unele, proprietăţi ale boierilor, se ridică în mijlocul unor curţi împrejmuite cu garduri, şi par elegante şi mari. Piteşti se află la intrarea într-un ţinut a cărui înfăţişare se schimbă din-tr-o dată. Ajunseserăm la poalele munţilor Carpaţi. Câmpiile pustii se schimbaseră în dealuri ce se înălţau pretutindeni şi care erau împădurite până pe culmi; ici-colo, se vedeau castele cu foişoarele lor, mânăstiri şi biserici cu clopotniţe şi turle. Ţăranii arătau şi ei altfel, aveau altă înfăţişare şi alt port, semănau cu europenii care trăiesc bine şi care nu sunt la mâna nimănui." >l

  Wilkinson este şi el mirat de contrastul dintre câmpia Munteniei şi regiunea Carpaţilor: „întinderea nesfârşită de pământ lăsat în ţelina şi obiceiul întâlnit pretutindeni de a nu lucra pământul din apropierea drumurilor celor mari dau tării, în multe locuri, o înfăţişare tristă, ce-1 poate înşela pe călător: judecind după ce vede, este gata să se creadă într-un pustiu; întâlneşte puţine case în dramul său: în afară de popasul postei, cu greu mai zăreşte vreo altă urmă de locuitori.

  Din toate senzaţiile plăcute produse de frumuseţile naturii, niciuna n-o întrece pe cea trezită de înfăţişarea locurilor dinăuntrul tării. Dealuri şi vâlcele romantice, pârâiaşe, ape repezi, câmpii împodobite cu verdeaţă şi flori oferă privirilor, în anotimpul cald, tot felul de frumuseţi, mai ales la douăzeci-treizeci de mile în apropiere de munţii Carpaţi, între Prut şi Dunăre, până ia Orşova, în munţi, un spectacol din cele mai minunate, iar de pe piscuri, până departe, priveliştile cele mai măreţe. Cei ce au văzut părţile romantice ale Alpilor nu se pot împiedica să nu şi le amintească aici, în clipele acelea; impresiile lor sunt atât de puternice, încât le este cu neputinţă să spună care sunt mai presus de care." în Carpaţii moldoveneşti, care, prin înfăţişarea lor, 1-au fermecat ca şi pe Wilkinson, de Giers, în timpul unei excursii pe moşiile Cantacuzinilor, va vedea zeci de ţărani care vin să vâneze împreună cu ei, călare şi înarmaţi; sunt semeţi şi bine îmbrăcaţi.

  Să vedem acum descrierea satului natal făcută de un fiu de ţăran, Ion Creangă, minunatul nostru povestitor. S-a născut în 1837 – la numai zece ani după ce Dinicu Golescu îşi scrisese „însemnările de călătorie" – si, chiar dacă socotim că adultul înfrumuseţează, transfigurează, „îmbogăţeşte" amintirile din copilărie, cum să nu recunoaştem, la Creangă, sinceritatea în înduioşătoarea evocare a satului copilăriei sale? „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre, pe când începusem şi eu, dră-gălită-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, satul Hu-mulesti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părti, care se tin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii. Ş-apoi Humulestii şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica de vuia satul de vătale în toate părţile; cu biserica frumoasă şi nişte preoţi si; dascăli şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor".;

  Nu poate fi vorba, desigur, de un sat sărac. şi dacă ne gândim la satele de bordeie din lunca Dunării, aici ne aflăm în altă tară.

  Creangă pomeneşte de „răzeşi fără pământ". Pesemne că ţăranii aceştia liberi din Humulesti nu erau cu totul „lipsiţi de pământ", dar se poate ca pămânful lor, moşiile lor, să fi fost cu timpul ciopârtite sau împinse către munte, şi relativa bunăstare descrisă de Creangă să fi fost asigurată, după aceea, în primul rând de activităţile meşteşugarilor şi ale negustorilor, pornind de la creşterea animalelor mici – în cazul de fată, după cât se pare, mai ales de producerea postavului gros din lână de oaie.

  Chiar în primele documente din Evul Mediu, locuitorii satelor din ţările române apar împărţiţi în trei mari categorii: nobilimea sau boierii; ţăranii liberi, proprietari de pământ, care aveau în fruntea comunităţilor lor un jude sau cneaz – aceşti ţărani liberi poartă numele generic de moşneni în Muntenia (de la moş, străbun, cuvânt din fondul străvechi care a dat şi cuvântul moşie, pământ ereditar) sau de răzeşi în Moldova (cuvânt a cărui etimologie este deocamdată controversată, dar care ar putea aparţine tot fondului autohton)87; în sfârşit, serbii, numiţi, în Moldova, vecini (din lat. vicinus, care n-a mai păstrat de-cât sensul modern de „vecin"), iar în Tara Românească, rumâni.

  Ultimul termen a stârnit, aşa cum se poate bănui, discuţii aprige printre istorici şi filologi. După descoperirea mai multor documente (chiar din veacurile al XV-lea şi al XVI-lea, în care rumân, în sensul de şerb legat de glie, este înlocuit cu vlah, adică valah, nu ne mai este îngăduit să ne îndoim: avem de a face cu o reminiscenţă din Evul Mediu, când băştinaşul (românul sau valahul) ajunsese şerb la un stă-pân străin, slav sau cuman. Termenul rumân şi derivatul lui rumânie sunt folosiţi până la mijlocul secolului al XVIII-lea, când serbia este desfiinţată