În împrejurările istorice pe care le-am evocat mai sus – serbia se extinde începând cu secolul al XVI-lea, marea proprietate „mus-când" neîncetat din proprietăţile ţărăneşti, încât un număr tot mai mare de moşneni şi de răzeşi ajung în situaţia de ţărani clacaşi. Când vedem în documente, mai ales în cele din secolul al XVH-lea, sirul nesfârşit de cedări de pământ, de către ţărani către boieri, deducem că ţăranii liberi reprezentau, în vremuri îndepărtate, marea majoritate a ţărănimii. La începutul secolului al XlX-lea, situaţia s-a inversat, satele de moşneni şi de răzeşi fiind în mod vădit minoritare. Dacă, în judeţele din nordul Olteniei, peste 60% din sate sunt încă sate de moşneni (există chiar plase, cum ar fi plasa Closani care va fi administrată de Tudor Vladimirescu, în care nu se află nici o moşie boierească), în schimb, în cele cinci judeţe din estul şi sud-estul Munteniei, proporţia nu depăşeşte 10%. In ceea ce priveşte întinderea moşiilor – proprietăţi ale boierilor şi ale Bisericii, pe de o parte, proprietăţi ale ţăranilor, pe de alta —, proporţia acestora din urmă a scăzut la 25,2% din total, pentru toată Tara Românească (1830), şi la 23,2% pentru Moldova (1840), unde această proporţie mai era încă de 32% la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

  Lăsând pentru ceva mai încolo cele câteva cuvinte pe care vrem să le spunem despre reformele lui Constantin Mavrocordat şi urmările lor asupra situaţiei foştilor şerbi, liberi acum, dar siliţi mai departe la clăci, să ne oprim o clipă în satele acelea de moşneni unde formele de viaţă ancestrală a ţărănimii romaneşti s-au păstrat mai bine.

  În timp ce noile sate de la câmpie, mai ales pe moşiile boiereşti, şi cu deosebire în regiunile de pe malurile Dunării, recolonizate după retragerea turcilor în 1829, se întind în general de-a lungul unui drum, parcelele individuale dând, toate, către drumul mare, casele fiind către drum cu o latură, nu cu faţada, în zonele deluroase terenul impune satelor aşezări mult mai variate. Pe costişe, casele sunt dispuse neregulat si, uneori, destul de izolat unele de altele.

  Pe scurt, la românii din aria geografică nord-danubiană, se întâl-nesc trei tipuri de sate88:

  — satul de câmpie de-a lungul unui drum sau al unei văi largi, unde agricultura predomină, dar unde, accesoriu, este practicată şi creşterea animalelor;

  — satul pe jumătate adunat, pe jumătate risipit, situat între 200 şi 600 m altitudine, alcătuit dintr-un centru grupat şi din case sau colibe împrăştiate pe dealuri; activităţile lui sunt pe jumătate agricole, pe jumătate pastorale;

  — satul de deal şi de munte, între 400 şi l 300 m altitudine, situat în depresiunile formate de munţii înalţi şi regiunea de dealuri; casele sunt risipite şi lumea se ocupă numai cu creşterea animalelor. Pornind de la aceste sate de înălţime, mai întâlnim două tipuri de aşezări, dincolo de linia unde pădurile se sfârşesc: colibe izolate si, sus de tot, la poalele muntelui stâncos, stânele propriu-zise, unde ciobanii, putini la număr, trăiesc singuri timp de câteva luni pe an. De fapt, nu sunt singuri: turme întregi sosesc din Transilvania vecină. Generalul de Bawr semnala acest lucru: „Păşunile din Valahia sunt atât de bune şi atât de vestite, încât chiar şi vecinii trec pe acolo, în fiecare an, câteva mii de cai şi de turme mari de boi şi de oi care se îngraşă în locurile acestea."

  Era mica transhumantă; ea era dublată de alta, cu mult mai amplă: în fiecare an, mii de ciobani, cu sute de mii de oi, coboară din arcul Carpaţilor şi din Transilvania înspre valea Dunării, si, mai departe, către mlaştinile sărate de la malul Mării Negre. Această transhumantă mare este unul din fenomenele cele mai caracteristice ale vieţii economice a poporului român încă din Evul Mediu timpuriu. Ciobanii transhumanţi petreceau lunile de vară în stâne la mare înălţime. De cele mai multe ori, aveau o familie într-un sat din vale. După Sântă Măria, porneau la drum, pe jos, cu turmele, până la douăzeci de turme adunate laolaltă, din care unele veneau din Transilvania, câteodată din zone foarte îndepărtate. Un document din 1767 ne spune că au trecut, din Transilvania în Muntenia, într-un singur an, 255 247 de oi, 5 636 de cai şi 3 477 de bovine. Dacă ţinem seama de fraude (cifrele acestea provin din declaraţiile ciobanilor, iar unele turme, luând-o pe nişte poteci mai greu de străbătut, nu mai ajungeau să fie înregistrate), trebuie probabil să dublăm cifrele, în orice caz, în 1900, geograful francez Emmanuel de Martonne evalua transhumanta din Transilvania în Muntenia la peste un milion de capete de animal pe an.

  În general, erau cinci ciobani la o mie de oi. Plecau fără neveste, şi nu luau cu ei decât câte ceva pentru drum, de o extremă frugalitate: un singur vesmânt, cel de pe ei, iar pe măgar, o desagă, sacul cu mălai, plosca cu apă, burduful cu brânză, câteva bucăţi de slănină. Mergeau de-a lungul văilor, însă pe coastă. Drumurile erau multe; cele mai bătute erau cele de pe valea Oltului, de pe cea a Argesului, a Prahovei, a Buzăului, care coboară dinspre nord spre sud, sau dinspre nord-vest spre sud-est. Pe drum, turmele erau lăsate să pască pe mirişte, în schimbul unei mici sume de bani dată proprietarului. Insă documentele înregistrează uneori ciocniri violente cu ţăranii, aşa cum se întâmplă întotdeauna când, pe acelaşi teritoriu, se produce o interferentă între păstori şi agricultorii sedentari.

  Tir

  Ca să ajungă la Dunăre, era nevoie de trei săptămâni; apoi o apucau de-a lungul Dunării, înspre răsărit, până la mlaştinile cele mari, de o parte şi de alta a fluviului, pe porţiunea unde acesta curge de la sud către nord, despărţind Muntenia de Dobrogea. Unele turme treceau fluviul, pe plute, fie spre est, către Marea Neagră şi mlaştinile ei sărate, fie, spre sud, în Bulgaria (oamenii spuneau că se duc „în tara turcească"). Cu totul,