erau vreo sase săptămâni de mers până ce dădeau de păşuni ca să poată ierna, plătind proprietarilor o sfănţuica de fiecare oaie, adică o jumătate de zwanziger austriac, sau zece cră-itari (kreuzer). Dacă iarna era prea aspră, trebuiau cumpărate paie la fata locului, sau, dacă nu se găseau, erau desfrunziţi copacii de pe malul fluviului (un păstor bătrân, în timpul unei anchete sociologice făcute în 1900, foloseşte ciudata expresie: dărâmam salcie, în care a dărâma şi-a păstrat sensul primitiv din latină, de-ramare, a tăia ramuri).

  Pe la Sfinţii Constantin şi Elena, porneau înapoi, drumul fiind încă şi mai greu decât la venire, nu numai din pricina oboselii, dar şi din pricina riscurilor mari de a se încaieră cu sătenii, deoarece, prin unele locuri, ţarina era însămânţata cu gnu.

  Să ne întoarcem însă la sat.

  Când se vorbeşte de un sat de moşneni, cuvântul sat desemnează locul lui geografic, vatra satului, si, totodată, populaţia, proprietăţile lui colective, moşia lui89.

  Pământul acesta, moşia satului, avea, de cele mai multe ori, în partea arabilă, o formă geometrică ce îngăduia o împărţire în fâşii paralele, de câteva sute de metri – uneori chiar kilometri – în lungime, şi doar câţiva metri în lăţime.

  Când terenul, vălurit fiind, nu putea fi împărţit astfel, puteau fi în-tâlnite forme aproape circulare: atunci se vorbea de moşie rotundă. Pe lângă terenurile cultivate, mai erau, negreşit, pădurea şi izlazul comunal, uneori chiar şi poieni, un eleşteu, o moară, podgorii, mai rar grădini de zarzavat – deoarece, lucru ciudat, taranul român, în general, nu se îndeletnicea cu grădinăritul, cel putin cel pe scară mare, lăsându-1 pe seama imigranţilor sârbi sau bulgari, care-1 făceau la marginea oraşelor.

  Pădurea a fost un element esenţial în viaţa poporului român. Pentru a o desemna, existau două cuvinte: primul, codru, de origine probabil autohtonă (există şi în albaneză şi înseamnă munte, iar în dialect aromân, munte împădurit), desemna, la început, pădurea cea mare de la poalele munţilor, dar cu vremea a desemnat şi o pădure adâncă şi deasă în regiunea de câmpie; al doilea, pădure (lat. palu-derri), desemna orice fel de pădure, inclusiv o pădurice oarecare la marginea unui sat.

  La începutul secolului al XIX-lea90, păduri mari de stejar şi fag mai acopereau încă suprafeţe întinse din câmpia Munteniei şi a Moldovei, însă străinii nu le prea vedeau, deoarece, ori de câte ori era cu putinţă, drumurile le ocoleau, din pricina haiducilor sau a hoţilor care bântuiau ţinutul. Totuşi, multe sate se aşezaseră în apropiere de aceşti codri, tocmai fiindcă ei puteau oferi un adăpost, fie şi provizoriu, atât pentru individ, cât şi pentru sat în întregimea lui, în caz de primejdie.

  Istoria poporului român este strâns legată de pădure, iar vechea zicală Codru-i frate cu românul nu este o simplă figură retorică, în fata oricărei primejdii, dacă veneau turcii sau tătarii, în caz de război, sau doar pentru a scăpa de rechiziţii şi de dările abuzive, românul caută adăpost în codrul des, unde ştie să supravieţuiască, sau chiar să trăiască: ambasadorul Porter şi abatele Boskovic, cu toţi cei care-i însoţeau, descoperă cu uimire, undeva în Moldova, un sat întreg în inima unui codru des. Oamenii au la îndemână lemnul de construcţie şi lemnul de foc, taie copacii cu securea ca să facă luminişuri, fac defrişări pe petice mici de pământ ca să cultive ceva grâne, culeg fructe sălbatice (fragi, zmeură, mere, pere), cresc, în pădure, gâşte şi porci, care, câteodată, sunt corciţi cu mistreţi. Izbutesc, desi lupii sunt o primejdie, să crească chiar şi cai şi bovine. La cel mai mic semn, tot satul dispare în pădure, în regiunile de munte, se în-tâmplă ca ţăranii să caute adăpost de partea cealaltă a granitei, sau să poposească, zile şi săptămâni de-a rândul, pe poteci de munte, păzite de oameni ce stau şi pândesc. în regiunile acestea, căruţele au două oişti, una în fată, cealaltă în spate: îndată ce primejdia a trecut, când ţăranii se hotărăsc să vină acasă, căruţa nu mai trebuie întoarsă pe poteca aceea îngustă de munte: sunt aduşi doar boii, sau caii, la oiştea din spate.

  Vacile, în satele de câmpie, erau, după anotimpuri, fie ţinute în grajd sau în curte, fie încredinţate, peste zi, văcarului, care le ducea să pască pe izlazul comunal, sau, toamna, pe mirişte. Oile, aşa cum am văzut, erau încredinţate, din primăvară până toamna, unui cioban care le ducea departe h munte şi nu le aducea acasă decât când se apropia iama.

  rai

  Şeptelul era destul de mare pentru o tară relativ putin populată şi pustiită periodic de războaie. O statistică din 1831 (sântern imediat după războiul ruso-turc din 1828-1829, când se rechiziţionaseră şi pieriseră o mulţime de animale) dă, numai pentru Muntenia, peste 200 000 de cai, aproape 650 000 de bovine, un milion şi jumătate de ovine şi 345 000 de porci. După şapte ani de pace, statistica din 1838 semnalează o creştere ce merge până la 33% la porci şi 50% la bovine91.

  Agricultura propriu-zisă rămăsese primitivă. Aratul se făcea cu boi înhămaţi la jug, iar plugurile erau deseori din lemn (chiar şi după 1850, statisticile arată că peste un sfert din plugurile ţăranilor erau de lemn). Când se făceau defrişări, ţăranii se asociau ca să poată pune la jug doua sau mai multe perechi de boi. Nu se foloseau îngrăşăminte: băligarul era folosit cel mult pentru grădina de lângă casă, pentru lipitul caselor, iar iarna, uscat, drept combustibil suplimentar. Drept care, lăsatul în ţelina era practicat curent, pentru ca, în al treilea an, pământul să se odihnească. Abia pe la mijlocul secolului trecut, când populaţia rurală va fi sporit simţitor, se va generaliza sistemul de asolament (alternanta grâu-porumb).

  Culturile cele mai răspândite erau cele de grâu şi de porumb, acestea din urmă având de departe prioritate, de când făina de porumb, mălaiul, înlocuise, treptat, în secolul al XVIII-lea, în hrana taranului, făina de mei (numită tot mălai).

  O statistică din 1838 ne dă, pentru întinderea culturilor în Muntenia, proporţiile