Cărți «Intre Orient Si Occident descarcă topuri de cărți gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Dovada că toate activităţile agricole şi păstoreşti tin de o practică foarte veche o găsim în faptul că terminologia de bază este, în mod predominant, latină, rareori slavă sau „autohtonă":
Principalele plante cultivate: grâu, orz, secară, mei, linte, lăptucă, trifoi etc.; uneltele şi munca câmpului: furcă, sapă, secure, seceră, a ara, a semăna, a culege, a macină; animalele domestice: cal, bou, vacă, porc, capră, iar pentru ovine, oaie, berbec, miel (lat. agnellum, rom. medievală niel), găină, dine etc. sunt toate de origine latină.
Organizarea internă a acestor sate de moşneni sau răzeşi şi regimul lor de proprietate colectivă asupra pământului par să fi rămas neschimbate de-a lungul veacurilor şi se deosebesc foarte mult de sistemul zadruga, răspândit în ţările slave din jur. Zadruga sârbească, de exemplu, este o unitate mult mai mică, formată dintr-o singură familie mare, ce numără cam doisprezece membri, rareori mergând până la treizeci, suprapuşi în două, trei sau patru generaţii, însă viaţa comunitară este totală, întrucât ea cuprinde nu numai proprietatea indiviză, ci şi coabitarea cu părinţii şi cu fraţii; fată de aceasta, comunitatea satului de moşneni sau de răzeşi este mult mai largă, legăturile fiind, totodată, mai putin strânse, de vreme ce – vom vedea – regula este ca în momentul căsătoriei copiii să plece din casa părintească.
Întregul sat se socotea urmaş al unui strămoş comun (un moş) si, uneori, era păstrată în scris filiaţia diferitelor familii – ceea ce i-a inspirat lui lorga expresia „sate genealogice", pentru a desemna aceste comunităţi. Ca să fii primit într-un astfel de sat (altfel decât prin căsătorie) trebuia să dovedeşti că faci parte din acel neam. De altminteri, satul purta, cel mai adesea, numele acestui străbun eponim, de unde mulţimea de localităţi al căror nume se termină în -esti, sufix plural ce înseamnă „urmaşii lui", „cei ai lui". Satul se putea întinde sau mări, însă tot pe bază de legătură familială. Se putea, de asemenea, ieşi din comunitate, însă evaluarea cotei-părti cuvenite celui ce pleca punea o problemă delicată: nu exista o împărţire a proprietăţii pe capete, nici măcar pe capi de familie; deoarece, aşa cum spune un document din Tara Românească, în 1793, „fiecare moşnean păstrează pentru sine şi numai pentru sine tot pământul pe care-1 poate lucra şi desţeleni; un moşnean desţeleneşte şi lucrează mai mult pământ, un altul mai putin; astfel încât nu există proprietăţi egale, atâtea prăjini unul, tot atâtea celălalt"92. Autorizaţia de a defrişa, precum şi împărţirea pământului pe familii erau totuşi de resortul sfatului satului, care avea puteri destul de întinse, atât în materie administrativă, cât şi în materie fiscală, de vreme ce satul răspundea solidar pentru dările la care era pus.
Gruparea cea mai însemnată de astfel de colectivităţi ţărăneşti, care practicau un fel de democraţie primară, era, la epoca de care ne ocupăm, regiunea muntoasă Vrancea. Acolo se afla un grup de 14 sate de răzeşi, ce formau un fel de mică republică ţărăneasca, şi care trata în calitate de colectivitate cu autorităţile centrale, prin mijlocirea unui trimis al ei. Tot ea desemna un delegat unic pentru negoţ, „negustorul Vrancei", iar salinele nu erau monopol de stat. Organizarea internă cuprindea trei niveluri de adunări: o adunare pe sat (obştea de sat), o obşte pe fiecare vale (obştea de vale) şi o adunare pentru toată Vrancea (Vrancea toată). Această „republică" a fost singura de felul ei care a rezistat până în secolul al XlX-lea, însă, un secol mai devreme, Cantemir mai cita încă două: în judeţul Câmpulung (în viitoarea Bucovină), mult mai întinsă, deoarece cuprindea 50 de sate, si, în sud-estul tării, la Tigheci, la granita cu Bugeacul, un fel de „marcă" împotriva tătarilor nogai, care ocupau sudul Basarabiei. Este aşadar foarte probabil ca „republica" din Vrancea să fi reprezentat ultimul vestigiu dintr-un model odinioară mai răspândit.
Sistemul de împărţire a pământului arabil putea comporta variante. Când exista o oarecare suprapopulaţie, iar împrejurimile nu îngăduiau extinderea pământului arabil prin defrişări, se putea ajunge la împărţirea unui lot mare în parcele individuale, distribuirea făcându-se prin tragere la sorti; bucăţile de pământ se numeau soarte şi deveneau ereditare în cadrul familiei – dar, chiar şi atunci, parcelele redeve-neau comunitare, după recoltă, pentru păşune.
Tot ereditare erau, pretutindeni, casa individuală şi terenul din jur, împreună cu ograda de păsări şi cu livada. Copiii părăseau casa părintească pe măsură ce se căsătoreau; fetele intrau în familia soţului, iar băieţii îşi făceau casă în alt loc, uneori chiar foarte departe, atunci când satul, saturat, trebuia să se extindă. Până la o epocă foarte recentă, în satul românesc era de neînchipuit ca un băiat să se însoare înainte de a avea casa lui – cu excepţia ultimului născut. El era dator să rămână în casa părinţilor care îmbătrâneau; el şi nevasta lui preluau gospodăria „bătrânilor", îi ţineau pe aceştia pe lângă ei, până la moarte, şi se îngrijeau să facă cele cuvenite pentru înmor-mântare, precum şi toate pomenirile care, la creştinii ortodocşi, au atât de mare însemnătate. Dacă într-o familie nu erau băieţi – fapt socotit ca o pedeapsă dumnezeiască —, sau dacă muriseră cu toţii înainte să fi putut creste moştenitori bărbaţi, una din fete avea datoria să se instaleze la bătrânii săi părinţi, împreună cu bărbatul ei, care, de altfel, intra în familia sotiei şi îşi lua, cel mai adesea, numele patronimic al socrului, dacă avea socru, sau preciza, după propriul său nume, că este din satul socrului; în felul acesta, bărbatul îşi schimba nu numai locuinţa, dar şi neamul din
