care se trăgea. Când nici fată nu era, se înfia un copil, de preferinţă dintre rudele cele mai apropiate. Iar printre acestea, trebuie să socotim şi finii, deoarece năşia crea o adevărată rudenie între nas şi fin; interdicţiile de căsătorie între ei, şi chiar şi între urmaşii lor, erau la fel de severe ca şi între rudele de sânge.

  Practica năşiei capătă o mare însemnătate în societatea ţărănească: naşii de la botez, dar şi naşii de la căsătorie – adesea erau aceiaşi, naşii de la căsătoria părinţilor devenind apoi naşi ai copiilor celor cununaţi, dar putea exista şi reciprocitate, încât se ajungea la un fel de năşie reciprocă, între familii, nu doar între indivizi.

  Totuşi, în general, aşa cum scrie d'Hauterive, fetele părăseau casa părintească doar cu „lada de zestre", haine, lăicere, velinţe, ştergare şi alte obiecte necesare la întemeierea unei gospodării. Se spunea: „fetele îşi iau zestrea cu carul".

  Să amintim că acest obicei ancestral nu se păstrase în clasa boierească, unde evoluţia se făcuse, dimpotrivă, în sensul unei înzestrări a fetelor, din ce în ce mai ostentativă, în detrimentul moştenitorilor bărbaţi.

  Familia ţărănească românească se fărâmiţează, aşadar, la fiecare generaţie, în cele mai mici unităţi ale sale – spre deosebire de ceea ce se vede în ţările slave vecine. Cuvântul casă desemnează atât locuinţă care adăposteşte o unitate, cât şi grupul social ca atare, cel alcătuit din cuplu şi copiii ce trăiesc sub acelaşi acoperiş, în jurul aceleiaşi vetre şi al aceluiaşi ceaun, şi lucrează pământul împreună; însă, în acest al doilea sens, termenul are un sinonim de origine slavă, gospodărie.

  Construirea casei noului cuplu este o operă colectivă. Tânărul logodnic o ridică împreună cu neamurile lui, cu fraţii şi surorile, uneori cu vecinii, mai rar cu ajutorul unui dulgher din sat. Căci fiecare bărbat are datoria să se priceapă cât de cât la dulgherie. şi cum constractia este foarte simplă – şarpanta de lemn, ziduri de vălătuci făcuţi din lut frământat cu baligă de vacă, tencuială spoită cu var, acoperiş de stuf sau de strujeni de porumb —, cât ai bate din palme casa este gata.

  Construcţia cea mai simplă putea să nu aibă decât o încăpere. De obicei, avea măcar două, chiar dacă, iarna, toată familia se îngrămădea într-o singură odaie, în jurul sobei. A doua încăpere, tinda, este de fapt un loc de trecere şi un soi de magazie, dar dacă există şi o a treia încăpere, aceasta este cămara, locul unde se păstrează hrana. In sfârşit, cu timpul, va apărea o a patra încăpere, unde sunt adunate lucrurile cele mai frumoase: saltele, perne, covoare de perete, velinţe şi ştergare cu cusături, icoane – este odaia de oaspeţi, care nu se deschide decât pentru străinul în trecere, şi unde este pusă la vedere zestrea fetelor.

  În odaia comună, mobilierul de lemn nu înseamnă decât un pat – adesea o simplă laviţa cât tine peretele —, o masă scundă, rotundă, cu trei sau patru picioare, în jurul căreia familia mănâncă stând pe scăunele; nişte bănci de-a lungul pereţilor, un cufăr, uneori câteva poliţe sau vreun colţar; sau o culme, adică o prăjină orizontală fixată de grinzi, folosită pentru a agăţa de ea tot felul de obiecte, scule, coşuri şi chiar provizii (fructe uscate, funii de usturoi sau de ceapă), când casa nu are pod unde aceste provizii să fie atârnate, împreună cu slănina, şuncă afumată şi brânza uscată. Paturi cu saltele nu se văd decât la ţăranii înstăriţi, şi nici măcar la ei întotdeauna: sunt păstrate pentru odaia de oaspeţi.

  Treptat, se răspândeşte obiceiul de a construi, în fata odăilor, o prispă îngustă, sub streaşina lată a acoperişului – Langeron ne semnalează acest lucru în Moldova. In regiunile de munte, cât tine arcul carpatic, dar mai ales în Oltenia, predomină un alt tip de habitat: casa cu etaj; în partea de sus, construită din lemn, se află încăperile de locuit, cu un foişor în fată; în partea de jos, construită din cărămidă sau din piatră, este cămara. Acoperişul, înalt şi povârnit deoarece prin părţile acelea ninge mult, este învelit în general cu şindrila. Modelul acesta aminteşte, la proporţii reduse, cula boierească, inclusiv caracterul ei de casă fortificată: ziduri de piatră, locuri de tras cu puşca. La origine, este un vechi model balcano-bizantin. Lemnăria foişorului este, cel mai adesea, frumos lucrată, cum este şi poarta cea mare de la intrarea în curte: în sculpturi se recunosc, stilizate cât se poate de mult, motive de magie străveche (pentru a feri casa de diavol)93.

  Animalele nu sunt niciodată ţinute sub acelaşi acoperiş cu oamenii, aşa cum se face în Bulgaria vecină, sau în unele regiuni din Franţa, fie sub casă, fie alături de aceasta, în acelaşi corp de clădire. Staulul este în fata casei sau în unghi drept cu aceasta, însă totdeauna separat, desi ţăranii s-ar fi putut încălzi la căldura animalelor şi n-ar mai fi ieşit din casă în timpul iernilor geroase. Se întâmplă chiar ca un gard de mărăcini sau o împrejmuire de lemn să despartă casa de ograda cu păsări şi de ţarcul animalelor. Există, desigur, ţărani săraci care nu au putut să-şi construiască un hambar şi un grajd, în cazul acesta, se ridică un soi de împrejmuire aplecată, din lemn, crengi, stuf sau strujeni de porumb, care să apere cât de cât animalele de vânt şi de viscol.

  În privinţa hranei, taranul se mulţumea cu foarte putin. La oraş, în toate mediile, se impusese bucătăria turco-bizantină, bineînţeles cu variante care deveniseră adevărate „bucate naţionale", sarmalele, de pildă. La tară însă, lucrurile se opriseră.la antichitatea greco-romană: Herodot spunea despre geţi că erau galactofagi. Baza alimentaţiei ţăranului român era, într-adevăr, mămăliga, însoţită de produse lactate, lapte, lapte bătut, lapte prins, brânză.

  Înainte de a fi fost introdus porumbul (sfârşitul secolului al XVII-lea, sub Şerban Cantacuzino), mămăliga se făcea din făină de mei, mălai, nume ce va fi dat, mai târziu, făinii de porumb. Fiertura de cereale sau de făină, sau plăcintele necoapte la cuptor fuseseră alimente