fost asiguraţi că vor fi sprijiniţi în efortul lor de a prelua puterea. După întoarcerea în ţară a delegaţiei, Frontul Naţional Democrat – în realitate, comuniştii – a demarat o campanie sistematică de a înlocui Guvernul Rădescu cu un guvern propriu.

Când lupta pentru putere a căpătat amploare, autorităţile sovietice au intervenit în mod direct şi decisiv. Situaţia a devenit critică în 28 februarie, când Andrei Vîşinski, ministrul adjunct de Externe trimis de Moscova să coordoneze lupta comuniştilor pentru putere, a cerut ca regele Mihai să înlocuiască numaidecât Guvernul Rădescu cu un guvern al Frontului condus de Petru Groza. Când regele a răspuns că va trebui să aştepte rezultatul consultărilor cu liderii de partid, Vîşinski i-a dat două ore să-l demită pe Rădescu şi să-i numească succesorul. Altminteri, avertiza el, nu mai putea garanta menţinerea independenţei României. Întrucât nu întrevedea niciun sprijin occidental considerabil, regele nu a mai putut face faţă presiunii sovietice şi a anunţat formarea la 6 martie a unui guvern condus de Groza.

Astfel, autorităţile sovietice au ignorat deciziile luate de reprezentanţii Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice care se întâlniseră la Ialta să dezbată viitorul Europei odată ce soarta războiului devenise evidentă. Declaraţia asupra Europei eliberate, pe care cele trei puteri o semnaseră la 12 februarie 1945, cu doar câteva săptămâni înaintea numirii lui Groza în funcţia de prim-ministru, nu a jucat niciun rol în stabilirea politicii sovietice pentru România. Noţiunea de guverne larg reprezentative şi democratice, formate prin alegeri libere şi dedicate voinţei cetăţenilor, pe care o susţinea Declaraţia, contravenea teoriei şi practicii sovietice, iar dacă ar fi fost aplicată în acest caz, ar fi împiedicat fără îndoială instalarea la Bucureşti a unui guvern amiabil şi docil. Antipatia pe care majoritatea românilor o simţeau faţă de Uniunea Sovietică şi dorinţa lor de a menţine legăturile tradiţionale cu Vestul au făcut ca perspectiva ajungerii la putere a unui regim prosovietic liber ales să devină extrem de îndepărtată. Liderii comunişti români, conştienţi de lipsa de popularitate şi de slăbiciunea partidului lor, nu doreau să lase alegerea guvernului pe seama electoratului. Aceasta era şi gândirea liderilor sovietici, care au intervenit atât de decisiv şi atât de devreme în vederea asigurării poziţiei lor în România din pricina importanţei strategice a acesteia de poartă spre Balcani şi Europa Centrală.

Confruntaţi cu contestarea sovietică a acordului de armistiţiu cu România şi a Declaraţiei asupra Europei eliberate, Aliaţii occidentali nu au făcut decât să protesteze, ceea ce nu a influenţat cursul evenimentelor. Cum războiul nu se încheiase, chestiunile mai largi ale acordului general european nu fuseseră puse la punct, iar atacul final asupra Japoniei căpătase amploare, guvernele american şi britanic s-au simţit nevoite să-şi tempereze criticile la adresa comportamentului sovietic.

Guvernul condus de Petru Groza era în mod clar unul minoritar. Impus de Uniunea Sovietică, nu reprezenta voinţa majorităţii românilor. Niciun membru al celor mai mari două partide – naţional-ţărăniştii şi liberalii – nu făcea parte din cabinet, în vreme ce comuniştii deţineau funcţiile-cheie. Deşi Gheorghe Tătărescu, disident liberal, era ministru de Externe, şi Anton Alexandrescu, disident naţional-ţărănist, era ministru al Cooperaţiei, aceştia reprezentau doar mici facţiuni ale partidelor lor.

Pentru a compensa lipsa susţinerii în ţară, noul guvern a adoptat măsuri prin care să-şi consolideze poziţia şi să paralizeze opoziţia. Cele mai importante au fost schimbările rapide de la nivelul conducerii locale introduse de Ministerul de Interne în mai 1945. În fiecare judeţ au fost numiţi prefecţi comunişti şi au fost create consilii dominate de comunişti, cu puteri extinse. Menite să execute deciziile guvernului central, consiliile erau împuternicite să analizeze „toate problemele importante de la acea vreme” – reconstrucţia economică, reforma administrativă, ordinea publică şi „democratizarea aparatului de stat” – şi aveau responsabilitatea de a mobiliza sprijinul populaţiei locale pentru aceste politici. Organisme similare au fost create în oraşe şi sate. De asemenea, Guvernul Groza a organizat şi „comitete locale de vigilenţă” care preluau îndatoririle poliţiei şi jandarmeriei obişnuite şi care, aidoma consiliilor politice, erau instrumente ale politicilor sale. În mediul rural, guvernul a încurajat comitetele ţărăneşti nou-formate să exproprieze şi să împartă terenurile mari, iar în centrele urbane a îndemnat comitetele muncitorilor să ia controlul asupra fabricilor şi altor afaceri din mâinile proprietarilor, deşi aceste organizaţii nu aveau nicio autoritate legală în acest sens. Toate aceste organisme administrative şi comitete ad-hoc aveau ca obiectiv suprem subminarea structurilor politice şi economice existente în vederea instituirii noii ordini comuniste.

Naţional-ţărăniştii şi liberalii lui Brătianu erau principalii opozanţi ai Guvernului Groza şi ai comuniştilor. Maniu se proclamase liderul tuturor celor care voiau să creeze o democraţie parlamentară autentică, după modelul occidental, şi să apere ţara de dominaţia sovietică. Însă nu era optimist cu privire la viitor. În iunie 1945 ajunsese la concluzia că România nu mai era un stat suveran, deoarece guvernul era format aproape în totalitate din persoane dispuse să facă jocul Uniunii Sovietice, iar acordurile economice propuse între cele două ţări aveau să asigure controlul Uniunii Sovietice asupra industriilor României şi să „comunizeze” efectiv întreaga structură economică a ţării. Cu toate acestea, Maniu era dispus să rişte o confruntare cu Groza şi cu comuniştii solicitându-i regelui să remanieze guvernul deoarece era nereprezentativ şi, astfel, încălca armistiţiul şi alte înţelegeri aliate. Însă a condiţionat această iniţiativă de sprijinul american şi britanic, pe care, până la urmă, nu l-a primit. Oficialii americani i-au explicat clar că politica guvernului lor se baza pe armistiţiu şi pe Declaraţia asupra Europei eliberate şi că aveau să intervină în problemele României doar pentru a se asigura de respectarea acestor două acorduri. Însă, în realitate, nu aveau de gând să pericliteze cursul războiului în Europa şi în Pacific, unde aveau nevoie de sprijin sovietic împotriva Japoniei, prin contestarea politicii sovietice din Europa de Est.

Înfrângerea în mai a Germaniei a pus capăt celor patru ani chinuitori de război pentru România. Contribuţiile sale