pești, pierduți probabil de dușman în timpul fugii. Mai bine de jumătate din sago fusese mîncat sau făcut una cu nisipul. Gromeko se alese cu o mică mușcătură la mînă, iar Kaștanov la picior, dar cizma groasă îl feri de otrava furnicilor.

— Ai venit tocmai la timp! spuse Makșeev, cînd, după inspectarea cîmpului de bătaie, se așezară toți trei lîngă cort. Fără ajutorul dumitale și mai ales dacă nu-ți venea ideea cu focul, n-am fi putut pune pe fugă aceste hoarde și ele ne-ar fi făcut de petrecanie.

— Dar pe Papocikin unde l-ai lăsat? întrebă deodată Gromeko.

— Aoleu, în focul luptei am și uitat că Semion Semionovici zace în barcă!

— Zace? De ce zace? Ce i s-a întîmplat? E viu? îl asaltară cu întrebările primii doi, care înțeleseră acum de ce Kaștanov se înapoiase atît de repede.

— E viu, e viu! Și noi am avut o încăierare cu furnicile. Semion Semionovici a fost atît de rău mușcat de picior, încît acum nu se mai poate mișca. Ajutați-mă să-l duc în cort.

— Stai o clipă! Așteaptă să ne îmbrăcăm și noi, spuse Gromeko, care abia acum își dădu seama că atît el, cît și Makșeev erau aproape goi.

— Tocmai voiam să vă întreb: ce-i cu ținuta asta a dumneavoastră atît de ciudată? zise rîzînd Kaștanov. Erați la scăldat cînd furnicile au atacat campamentul?

— Nu, dar brontozaurii ne-au făcut din nou un duș, răspunse Makșeev și, în timp ce se îmbrăca, istorisi toată pățania.

Makșeev și Gromeko se echipară la iuțeală, apoi îl urmară pe Kaștanov spre rîu. Cînd furnicile atacaseră, Kaștanov lăsase aici barca, în care Papocikin dormea atît de adînc, încît nu auzise nici detunăturile, nici strigătele, și se trezi abia cînd îl ridicară de mîini și de picioare ca să-l ducă în cort.

După ce îl culcară pe Papocikin, exploratorii atîrnară pe frînghie peștele rămas, aruncară în mare insectele moarte și abia după această treabă neplăcută, în timp ce mînca ceea ce mai rămăsese din ciorbă, Kaștanov povesti tovarășilor săi ce se întîmplase în timpul excursiei lor neizbutite.

Întrucît se putea întîmpla ca furnicile, care avuseseră de suferit în două rînduri de pe urma străinilor nepoftiți, să se întoarcă într-un număr uriaș spre a-și lua revanșa, exploratorii se sfătuiră ce să facă mai departe. Papocikin și Gromeko erau de părere să continue de îndată călătoria pe apă, ca să se depărteze cît mai mult de furnicar. Kaștanov însă voia să continue expediția în susul rîului, pe care fuseseră siliți s-o întrerupă din pricina furnicilor, deoarece numai așa puteau pătrunde în inima misteriosului pustiu negru. Makșeev sprijinea acest plan. Dar pentru înfăptuirea lui trebuiau să nimicească într-un fel sau altul viclenele insecte, căci altminteri primejdia unui atac i-ar fi amenințat tot timpul expediției. De aceea hotărîră să aștepte pînă seara, iar apoi să plutească spre furnicar și să-i dea foc, profitînd de orele cînd insectele dorm. Dacă planul izbutea, calea devenea liberă și puteau naviga în sus, pe rîu, toți patru cu amîndouă bărcile, lăsînd pe țărmul mării, într-un desiș, pluta și toate lucrurile care pentru moment nu le erau de trebuință.

INCENDIEREA FURNICARULUI

După ce se odihniră în lege, Kaștanov și Makșeev porniră la drum, în barcă, luînd cu ei armele, un topor și cîteva legături de vreascuri. Papocikin încă nu se putea mișca, iar pe Gromeko începuse să-l doară mîna din pricina mușcăturii. Cei doi invalizi rămaseră să păzească cortul.

Vîslașii trecură prin locurile cunoscute lui Kaștanov și lăsară repede în urmă resturile stăvilarul construit de furnici, care mai fumegau încă. Plaja era presărată cu cadavrele insectelor. Cînd ajunseră în poiană, cercetară mai întîi de după tufișuri împrejurimile furnicarului, ca să nu se pomenească pe neașteptate nas în nas cu dușmanii. Dar nu se vedea nici o furnică. Probabil că insectele dormeau în adîncurile cetățuii lor. Mai plutiră puțin și se opriră în dreptul locului unde înainte se afla puntea de peste rîu. De aici ducea spre furnicar o potecă bine bătătorită de furnici.

Spre surprinderea lor, constatară că între timp furnicile puseseră o nouă punte.

Legară barca de niște tufe, mai jos de punte, luară în spate legăturile de vreascuri și armele, încărcate pentru orice eventualitate cu alice, și porniră, spre furnicar. Ajunși aproape de tot, mai zăboviră puțin, pitiți îndărătul tufișurilor, ca să fie siguri că nimic nu împiedica înfăptuirea planului.

Totul era liniștit și puteau să se apuce de treabă. Așezară cîte o legătură de vreascuri la fiecare din intrările principale, iar deasupra puseră cîteva trunchiuri subțiri și uscate, luate chiar din scheletul mușuroiului.

După asta dădură foc intrării vestice, cea mai depărtată, și apoi alergară unul la intrarea nordică, iar celălalt la cea sudică, ca să le incendieze, urmînd să se întîlnească la intrarea dinspre est, ca să desăvîrșească incendierea furnicarului, iar la nevoie să fugă spre barcă.

Kaștanov, care trebuia să aprindă focul la intrarea dinspre nord, văzu că dinăuntrul galeriei vine spre grămada de vreascuri o furnică. El se ascunse îndărătul vreascurilor, nădăjduind că insecta va ieși din galerie și atunci va putea ucide această santinelă înainte ca ea să se apuce să dea alarma. Dar furnica, după ce cercetă vreascurile și încercă să le înlăture, dispăru iar înăuntru, pesemne după ajutoare. Așadar peste puțin timp avea să se dea alarma și exploratorul trebuia să alerge spre ultima ieșire.

Aici îl și găsi pe Makșeev; el se grăbea să aprindă focul și-și întîmpină prietenul cu îndemnul:

— Mai repede mai repede! Hai să fugim spre barcă!

Porniră cît putură de iute, dar se mai opriră o dată, ca să privească înapoi. Prin gura intrării de la est ieșea o vîlvătaie uriașă. Furnicarul ardea în cîteva locuri în partea de nord, iar din multe ieșiri superioare năvălea un fum gros. La sud, însă, unde Makșeev, văzînd că insectele intraseră în panică, aprinsese focul în pripă, acesta abia ardea și aici, prin toate ieșirile superioare, dădeau buzna, claie peste grămadă, furnicile. Unele dintre ele duceau ouă sau nimfe, cu care coborau jos și le puneau deoparte; altele alergau încoace și încolo fără rost,