— N-am făcut bine treaba! spuse Kaștanov. O parte dintre furnici au să scape, au să cutreiere împrejurimile și au să ne atace. Va trebui să plecăm de aci chiar mîine, și cît mai departe!

— Hai s-o ștergem chiar de pe-acum! strigă Makșeev, arătînd o coloană de insecte care fugeau pe potecă, îndreptîndu-se spre punte.

— Nu cumva or fi alergînd după apă, ca să stingă focul? glumi Kaștanov, luînd-o la fugă după tovarășul său.

Insectele îi văzură fără îndoială pe cei doi incendiatori și încercau să-i ajungă din urmă. Ele alergau mai repede ca oamenii și distanța dintre unii și alții se micșora văzînd cu ochii.

— Nu mai pot, mi se taie respirația! strigă Kaștanov, gîfîind. Vîrsta și viața pe care o dusese nu-i îngăduiau să țină pasul cu Makșeev.

— Să ne oprim și să tragem o salva, propuse acesta.

Vînătorii se opriră, se odihniră puțin, și cînd insectele ajunseră la vreo cincizeci de pași, traseră. Furnicile din primele rînduri căzură, iar celelalte se opriră. Erau mai bine de zece furnici, dar în spatele lor venea, la oarecare distanță, un alt detașament.

Adunîndu-și ultimele forțe, urmăriții izbutiră să ajungă pînă la punte în vreme ce al doilea detașament de furnici se apropia de locul bătăliei.

— Drace, unde o fi barca? întrebă Makșeev, care ajunse cel dintii la malul rîului.

— Cum, nu-i acolo?

— Nu e, a dispărut!

— Ești sigur că aici ai priponit-o?

— Da, aici, cunosc bine locul… Uite că pe tufă atîrnă și frînghia cu care am legat-o!

— Cine s-o fi luat?

— Poate s-a dezlegat singură și a fost dusă de curent.

— Sau poate furnicile au luat-o?

— Ce ne facem?

— Deocamdată, hai să trecem puntea și s-o distrugem, propuse Kaștanov. Cel puțin rîul ne va despărți de urmăritori.

Fără a zăbovi o clipă, trecură puntea, care se îndoia sub greutatea lor, și ajunseră pe celălalt mal. Urmăritorii erau acum la vreo sută de pași de rîu.

— Să tragem bîrnele dincoace, altminteri furnicile le pescuiesc din apă, propuse Makșeev.

Cîteva clipe mai tîrziu, cînd primele furnici ajunseră pe mal, bîrnele zăceau la picioarele exploratorilor. Apa adîncă a rîului îi despărțea de urmăritori, care se opriseră pe mal și nu știau ce să facă. Erau vreo douăzeci la număr, dar pe potecă se vedeau venind noi întăriri. În spatele insectelor, în poiană, furnicarul ardea ca un rug imens. Vîlvătăile se ridicau sus de tot, iar rotocoalele de fum negru se înălțau unduindu-se în văzduhul liniștit și formau o trîmbă neagră, înaltă pînă în tăriile cerului.

— Ai crede că erupe un vulcan! zise rîzînd Makșeev. Le-am plătit cu vîrf și îndesat pentru cîte am pătimit din pricina lor.

— Totuși nu ne-am atins țelul, n-am stîrpit toate furnicile de pe aceste meleaguri și acum sîntem nevoiți să dăm bir cu fugiții.

— Problema e cum ajungem la mare?

— Nici nu ne putem gîndi s-o luăm prin pădure, de-a lungul malului.

— Și apoi în felul ăsta am înainta prea încet, iar furnicile ar putea să ne-o ia înainte și să-i atace pe tovarășii noștri…

— Am o idee! Dacă nu putem merge pe uscat, o să înaintăm pe apă. Nu-i greu de construit o plută mică din aceste două bîrne, iar apa o să ne ducă mai repede decît picioarele.

— Bine zici! Dar mai întîi să împrăștiem furnicile, ca să nu ne împiedice să plecăm.

Călătorii își încărcară armele și traseră patru focuri în puhoiul de insecte care se buluciseră pe malul opus. Vreo zece dintre ele fură omorîte pe loc, alte cîteva căzură în apă, iar celelalte se împrăștiară. Cele două bîrne ale punții fură coborîte la repezeală pe apă și legate cu nuiele mlădioase, tăiate din tufișuri. Apoi exploratorii săriră pe pluta improvizată și-i făcură vînt, proptindu-se cu picioarele de mal. Abia apucară să arunce o ultimă privire spre cetățuia în flăcări a dușmanilor lor, că pluta fu luată de curent și porni repede la vale; cînd se apropia prea mult de mal cu vreun capăt, navigatorii se slujeau de armele lor ca de niște prăjini, ca să ajungă din nou în mijlocul rîului. Cîteva furnici îi urmăriră un timp, alergînd pe mal, dar curentul era mai repede și, încetul cu încetul, ele rămaseră în urmă.

Cînd trecură de cot, înainte de a ajunge la marginea pădurii, acolo unde Kaștanov construise rugul său plutitor, navigatorii își văzură cu bucurie barca, pe care curentul o împinsese la mal, vîrînd-o printre tufe.

Pluta fu trasă și ea de curent spre acel loc. Exploratorii prinseră barca, se urcară în ea și începură să vîslească.

După o jumătate de ceas ajunseră cu bine în tabără.

O NOUĂ EXPEDIȚIE ÎN INIMA ȚINUTULUI

Incendierea neizbutită a furnicarului îi sili pe exploratori să părăsească în grabă tabăra de pe țărmul golfului, căci dacă ar fi întreprins o călătorie în inima ținutului, ar fi putut întîlni insectele întărîtate, pe care le lăsaseră fără adăpost și care acum rătăceau pretutindeni. Lupta împotriva lor cerea mari eforturi și pe deasupra ar fi mai trebuit să irosească multă muniție, împuținată simțitor în ultima vreme. Chiar dacă rămîneau în tabără, riscau să fie atacați în orice clipă de furnici și lucrurile puteau lua o întorsătură tragică pentru ei.

Discutară cu însuflețire tot timpul micului dejun dacă să înainteze mai departe de-a lungul țărmului sudic al Mării Reptilelor, îndreptîndu-se spre apus, sau să facă calea întoarsă spre răsărit. În cele din urmă hotărîră să mai meargă o bucată de drum spre vest.

Navigară ca și înainte aproape de țărm și în curînd ieșiră din golf. Țărmul sudic era de o uniformitate dezolantă. După ce petrecuseră două săptămîni în mijlocul faunei și florei jurasice, exploratorii noștri se obișnuiseră într-atîta cu ele, încît le găseau destul de plictisitoare. Ardeau de dorința să înainteze mai departe spre sud, unde nădăjduiau să întîlnească plante și animale și mai străvechi, să trăiască noi aventuri și să vadă alte lucruri interesante.

Dar spre sud era cu neputință de mers din pricina pustiului, iar