nevoie, e proastă, ei și ce, proștii nu trebuie să trăiască și ei? frumoasă, hm! parcă el e urît, dar să te mai și înșele, să nu te iubească, să-ți întoarcă dosul, ce dracu, Doamne iartă-mă, te mai ține lîngă ea?” „Îți spun eu!”, strigă Matilda (și în clipa aceea închisei pleoapele: n-o recunoscui pe femeia aceasta care avea în strigătul ei ceva atît de victorios încît avui o secundă, ca un scurtcircuit, un fior de spaimă: îmi părea odioasă, totul ca la lumina unui fulger, apoi chipul iubit reveni la înfățișarea știută), dar Tasia n-o luă în seamă, admirabilă femeie, se apropie de mine și îmi șopti: „Ce e, nu sînt de treabă icrele astea?” Îi zîmbii: „Ba nu, sînt bune”. „Bea un pahar de țuică!… Ia hai noroc”, spuse ea dîndu-și seama că trebuia să se ciocnească și în cinstea mea și ciocni cu mine, eu cu vecinii, indivizi sbanghii, solizi, fălcoși, dar bonomi, nu ciocnii însă cu unul roșcat, care îmi aruncă o privire rapidă și disprețuitoare și tot atît de rapid îl evitai și eu, mă întinsei peste masă și doar ridicai mîna cu paharul spre cineva mai binevoitor care mă observa demult…

Băurăm! Matilda stătea în capul mesei, ea nu bău. Observai că pumnii ei, pe jumătate ascunși de dunga mesei, erau încleștați. „Orice-ai zice, Matilda, într-o situație ca asta îți iei boarfele și te duci, zise Tasia fără respect pentru ceea ce ar fi putut spune cumnată-sa. Îți iei boarfele, ca să nu mai ai discuție într-o zi cînd aia nu e acasă, și paidiom!” „Așa crezi tu? zise Matilda. Și dacă eu îți spun că o iubește fiindcă nu-l face să sufere?” „Cum să nu-l facă? Atunci de ce se plînge în dreapta și stînga? Vine la mine, uite-aici și începe… Tanti, uite ce-a mai făcut Nusia…” „Spune și el așa ca să nu zicem noi că e un bleg”, răspunse Matilda triumfătoare înainte de a fi triumfat, fiindcă nici Tasia nici ceilalți n-o urmăreau, înfulecau sarmale, pe care o fată, nu înțelesei cine era, o rudă sau o servitoare, mi le aduse și mie. „Băiatu-ăsta îl cunosc eu mai bine decît voi toți, reluă Matilda, de-aia ține la ea, fiindcă n-o iubește.” „Parcă spuseși că o iubește”, zise atunci roșcatul. „Tocmai de-aia, zise Matilda mutînd tacîmurile dintr-o parte în alta, vizibil într-o dificultate care o îndîrji, dacă ar iubi-o, ar suferi pentru tot ce-i face, or el nu suferă și o iubește tocmai de-aia, fiindcă n-o iubește…” Roșcatul făcu hă, hă, cu sarmalele în gură, în timp ce Matilda, descumpănită, dar numai pentru o clipă, se aplecă înainte și reluă: „…Da, Petea, cum de nu înțelegi?!” De ce o fi strigînd așa, mă întrebai, ca și cînd ar fi fost vorba de viață sau de moarte, cînd ceilalți mîncau liniștiți și bine dispuși, nu le păsa de acel băiat și de nevasta lui, în orice caz nu era o chestie care le stătea pe cap. „Numai cineva pe care îl iubim ne poate face să suferim, continuă Matilda, Tamara e pentru Artimon o străină. Totuși ține la ea, dar dacă ar iubi-o cu adevărat, s-ar chinui, or asta e datorită ei, nu l-a făcut s-o iubească, putea să-l facă, or ea nu l-a făcut, ar fi fost nenorocire, cum e Artimon de sensibil… Și atunci el are așa un sentiment de… chiar o iubește pentru imensa cantitate de suferință de care ea l-a apărat… E o fată cinstită…” „Cum l-a apărat, cum e cinstită, mugi parcă roșcatul agresiv, f… mama ei dacă în locul lui Artimon nu i-aș frînge gîtul…” Matilda vrusese să spună că acel Artimon îi purta numitei Tamara o recunoștință vecină cu iubirea fiindcă ea înșelîndu-l cu alții îl împiedicase astfel s-o iubească, fusese deci loială, lipsită de perfidie. Dar roșcatul nu înțelesese sau nu vru să înțeleagă un astfel de lucru care, se vedea cît colo, apărea în ochii lui drept o bazaconie. Or, tocmai lui i se adresase Matilda, ca și cînd numai el ar fi putut să…

În clipa aceea zbîrnîi soneria. „Gata, zise Tasia, tăceți, ei sînt…” Și se ridică și se duse jos să deschidă. Eram și eu curios să-l cunosc pe cel care iubea fiindcă nu iubea, precum și pe cea care îi inspira un astfel de sentiment răsucit. Căutai privirea Matildei, să-i confirm prin propria mea privire că înțelesesem ce voise să spună, i-o întîlnii, dar ea și-o deturnă în aceeași fracțiune de secundă, parcă mi-ar fi spus: nu pentru tine am vorbit, și cu o astfel de expresie încît îmi sugera că eu aș fi fost ultimul de-acolo care să sesizeze asemenea adîncimi ale sufletului. Mă uitai și eu în altă parte, dar mai puțin sumbru, simțind cum urcă în inimă singurătatea între acești oameni străini, acești basarabeni (căci credeam că toți sînt basarabeni) pe care îmi propusei liniștit să nu-i mai văd niciodată. Fiindcă nu știu ce intuiție îmi spunea că ei nu mă simpatizează, deși nu le făcusem nimic și cu toate că le eram rudă, roșcatul de pildă, după felul cum i se adresase Matilda, era fratele ei (în minutele următoare această impresie mi se confirmă și îmi amintii că de fapt știam că are un frate Petea, dar uitasem), or el mă privise de la început cu o ostilitate neascunsă și Matilda bineînțeles că observase și totuși, ca să zic așa, puțin îi păsa, ca să nu zic mai rău, dimpotrivă, îi vorbise cu o vie afecțiune. Aceste șocuri, care se înlănțuiau, sfîrșiră prin a mă anestezia, dîndu-mi sentimentul aproape infantil, bizar și nou pentru mine, că nu știu nimic despre oameni și despre Matilda și că surprizele abia mă așteaptă. „Să vie, gîndii, nu putem pretinde ca tot ce se întîmplă în jurul nostru să fie doar un reflex, o confirmare a gîndirii și simțirii noastre. Viața e o perpetuă surpriză.”

Și mă destinsei, uitai toate șocurile din ziua aceea, încetai s-o mai urmăresc pe Matilda și rămăsei doar cu o vie curiozitate să-i