Adaugă codurile personale și numerele de telefon. Acestea îi vor fi de ajuns lui Lettke. Orice alte date de care ar mai fi avut nevoie le putea obține singur.

Trimise lista la imprimantă, ieși din birou, îl încuie, luă textul imprimat și porni spre Lettke prin casa scărilor scufundată în întuneric, ca în seara în care apăruse Arthur! Lumina de serviciu făcea coridoarele lugubre, pașii aveau ecou, scârțâitul ușilor batante părea amplificat. Păși fără să vrea mai ușor și linoleumul gros de pe podeaua coridorului înăbuși zgomotul pantofilor ei.

Pe drum îi trecu prin cap că ar fi fost mai bine dacă ar fi telefonat, dar avea noroc, pentru că în biroul lui Lettke ardea lumina. Bătu la ușă, așteptă, dar nu se auzi nimic. Mai bătu o dată mai tare. Poate că ațipise, se mai întâmplă.

Nimic. Apăsă prudentă pe clanță. Ușa era neîncuiată, vârî capul înăuntru, dar nu văzu pe nimeni.

Straniu. Era regula ca atunci când își părăseau biroul să îl încuie, chiar dacă mergeau la toaletă. Dar Herr Eugen Lettke, șef de departament, nu înțelegea să o respecte.

Dar îi era indiferent. Ea îi va lăsa lista pe birou. Poate că o să se sperie și o să se învețe minte. Sau nu.

Se strecură prin ușa întredeschisă. Haosul ce domnea în această încăpere ar fi fost pentru ea un motiv suficient să țină ușa permanent încuiată, dar bărbații aveau o altă accepțiune pentru ordine și curățenie, lucru știut de la fratele ei.

Ocoli masa ca să găsească un loc potrivit pentru a pune lista, ca aceasta să atragă imediat atenția. Privirea îi căzu pe un sertar pe jumătate deschis, unde văzu câteva obiecte pe care le mai văzuse doar în ilustrațiile din cărțile de medicină ale tatălui ei. Pungulițe din celofan în care se aflau niște obiecte în formă de inel, despre care Helene știa că erau din latex. Termenul de specialitate pentru ele era condom, iar popular li se spunea parizian, londonez ori prezervativ.

În Germania posesia acestora era interzisă de câțiva ani, pentru că poporul german avea nevoie de urmași.

Toate acestea îi trecură Helenei prin minte în doar câteva secunde, în timp ce întinse mâna liberă pe negândite și subtiliză două prezervative. Fără nicio ezitare și fără niciun gând legat de posibilele urmări ale faptei.

Când reveni de la toaletă, Eugen Lettke era preocupat mai ales de modul în care putea folosi în campania sa contra lui Roosevelt faptul că, la o zi după atacul japonezilor, Mabel Stimson scrisese pe forumul ziarului New York Times că atacul nu fusese neașteptat. Această afirmație era uimitoare, pentru că venea de la soția ministrului american de război Henry Lewis Stimson. Ce o determinase pe aceasta să afirme așa ceva? Explicația nu putea fi decât aceea că știuse de la soțul ei cât de bine îi căzuse lui Roosevelt atacul. Președintele se străduise foarte mult să provoace o situație în care SUA nu putea alege decât războiul, așa cum voise încă de la început, dar ținuse secret.

Aceasta era interpretarea pe care voia să le-o prezinte oponenților lui în timpul discuțiilor care se desfășurau în East Coast Forum, unde intrase sub o identitate falsă. Oamenii cu care el, care se dădea un fost angajat al Casei Albe, discutase cu jurnaliști, așadar adevărați multiplicatori de zvonuri, în cazul în care reușea să îi convingă.

Comentariul lui Mabel Stimson fusese șters după câteva ore, dar existau cópii. Unul dintre jurnaliști era atât de convins, încât insista cu tupeu să afle mai multe despre partenerul de discuții pe care îl interpreta Lettke. Deci el nu avea voie să facă vreo greșeală de limbaj!

Lettke se prăbuși în fotoliul lui din spatele biroului și voia să consulte un dicționar, pentru a-și verifica viitorul răspuns, când privirea îi căzu pe sertarul deschis.

Nu îi venea să își creadă ochilor: lipseau două prezervative! Evident. Era sigur că fuseseră cinci, iar acum mai erau doar trei.

Lovitura unui sac de nisip venit de nicăieri nu l-ar fi pocnit mai tare. Nu din cauza costului prezervativelor – deși era vorba despre bunuri de contrabandă din teritoriul ocupat al Franței, a căror procurare era costisitoare și plină de riscuri –, ci de faptul că germanilor le era interzis să aibă orice mijloc de contracepție. Iar cel care îi furase prezervativele nu putea fi decât din agenție.

Cu alte cuvinte un coleg. La mâna căruia se afla din acest moment!

Abia acum își dădu seama ce presupunea asta. Transpiră, mâna întinsă după dicționar începu să îi tremure și fu cuprins de un val de furie: dorința de a-l găsi și de a-l distruge, înainte ca acela să aibă șansa de a-i face rău.

Evident că fusese o imensă prostie să păstreze prezervativele aici, în birou. Și mai ales într-un sertar în care umbla permanent și pe care îl lăsa deschis frecvent.

Dar asta nu era o scuză. Și nu înlătura pericolul. Devenise șantajabil și nimeni nu știa mai bine decât el ce însemna să fii șantajabil.

Simți că nu mai putea respira. Stomacul i se strânse gândindu-se că va ajunge acasă și se putea să îl aștepte poliția…

Exact în acest moment sună telefonul.

Lettke îl lăsă să sune, respiră de două ori adânc și lung, apoi ridică receptorul.

— Da? răspunse așteptându-se să audă vocea mamei sale, care îi anunța sosirea unor bărbați îmbrăcați cât mai puțin bătător la ochi.

Dar la celălalt capăt al firului nu era mama lui, ci programatoarea Helene Bodenkamp, pe care Adamek o aprecia atât de mult. Terminase evaluarea datelor și avea o listă cu patru nume.

— Voiam să văd dacă mai sunteți la serviciu, zise ea. Ca să vi-o aduc, așa cum ați cerut.

Lettke își trecu peste față mâna liberă, înghiți toate expresiile obscene care-i stăteau pe limbă și răspunse controlându-se pe deplin:

— Da, sunt aici. Aduceți-o.

În timp ce o aștepta, începu să se gândească. Poate că hoțul era Dobrischowsky. Zdrahonul chel avea șapte copii, care evident că îl călcau pe nervi; era deci de