Helene nu avea nici cea mai mică idee despre cum funcționa un depozit de date. Asta era o chestiune pentru bărbați și la instruirea care i se făcuse nu i se spusese nimic despre așa ceva. La ce ar fi folosit? Ea trebuia să știe doar cum să acceseze tabelele. Nu o priveau pe ea problemele tehnice.

Ceea ce i se păruse rezonabil. Dar acum și-ar fi dorit să știe despre ce vorbea acel bărbat.

— Dacă înțeleg eu bine, asta înseamnă că astăzi nu îl puteți repara? întrebă ea ezitând.

El râse.

— Da, exact asta înseamnă, scumpo.

— Mulțumesc, răspunse Helene sec și trânti receptorul în furcă.

Stupid individ.

Adică astăzi nu îl va mai vedea pe Arthur.

Sună telefonul. Ce mai era? Helene ridică receptorul așteptându-se ca bărbatului de la serviciul tehnic să îi fi venit altă idee, dar era Lettke.

— Am uitat să vă spun ceva, mormăi el. Vreau rezultatul tipărit. Nu îmi trimiteți o listă electronică, ci aduceți-mi personal rezultatul tipărit. Sarcina este strict confidențială.

Helene trase adânc aer în piept.

— Da, sigur. Este posibil să dureze mai mult decât am crezut. Unul dintre depozitele de date are o problemă și merge încet. Asta întârzie evaluarea.

— Nu face nimic. Eu rămân astăzi până târziu.

Părea o urgență și nu era prea încântat de situație. Helene se întrebă despre ce putea fi vorba. Ca întotdeauna, firește, nu va afla. Dar de ce nu? Nu înțelegea de ce programatoarele nu erau implicate când se cerceta o problemă. În biroul lui Lettke, se dovedise că și ea putea contribui cu ceva, că putea fi mai mult decât o simplă executantă.

Doar bărbații. Ei între ei.

Evaluarea se încheie. Avea patru liste, câte una pentru fiecare oraș. Fiecare listă cuprindea între șase mii și unsprezece mii de numere de telefon. Greul abia începea, pentru că ea trebuia să verifice dacă fiecare număr de pe o listă apărea simultan cu alt număr de pe altă listă! Luă o hârtie și un creion, realiză câteva calcule estimative și ajunse la concluzia că erau necesare trei sute de milioane de operații.

Pfui! Trebuia să se gândească bine cum să atace problema. Trebuia să caute căi de eliminare a calculelor inutile, altfel evaluarea nu se va putea realiza astăzi.

Rămase o vreme privind în gol, fără să vadă nimic din ceea ce o înconjura. Tot ce vedea erau mișcări de oameni care purtau la ei telefoane. Ochiul ei interior vedea aceste mișcări ca pe niște puncte luminoase care alunecau pe o hartă întunecată și care se aprindeau când se întâlneau unele cu altele.

Pe 27 iunie oamenii pe care ea trebuia să îi identifice s-au despărțit, pentru a introduce scrisorile în cutiile poștale din diferite orașe. Va începe să îi caute de pe 26 iunie, să determine poziția fiecărui telefon de pe una dintre aceste liste și să o compare cu cea a telefoanelor de pe celelalte liste. O metodă mai economică ar fi să verifice mai întâi la ce turn radio se cuplase un telefon și numai după ce două telefoane erau cuplate în același timp la același turn să interogheze datele de localizare și să le compare. În acest fel va evita calculele inutile.

În plus, putea să împartă căutarea pe mai multe computere, câte unul pentru fiecare listă. Ceea ce ar reduce timpul la un sfert.

Se apucă de treabă, începu dezvoltarea programului, îl testă pe mici porțiuni din tabele până când fu sigură că funcționează corect, apoi îl copie modificat la celelalte trei computere și dădu comanda de start. Ca întotdeauna în astfel de momente, privi monitorul cu respirația tăiată, până apăru mesajul care anunța că totul decurgea bine.

Bun. Va aștepta. În orice caz se putea duce să ia prânzul la cantină. Chiar dacă astăzi se servea mâncare de la bucătăria de campanie, care nu era pe gustul nimănui din agenție.

După prânz rămase mult timp pe marginea scaunului, privind ecranul computerului, rozându-și unghiile și gândindu-se dacă a făcut corect programarea.

După-amiaza și-o petrecu așteptând și sosi seara. Pentru astăzi trebuia să uite de vizita la Arthur.

Începea să se însereze. Se ridică, trase draperia de camuflaj și se gândi că această măsură era lipsită de sens în cazul în care britanicii reușiseră să se orienteze după turnurile serviciului german de telefonie. I se păru ciudat că nimănui nu îi trecuse asta prin cap; militarii se gândeau de obicei la tot, chiar și la lucrurile cele mai improbabile.

Poate că nu înțelegea ea cum funcționa sistemul. Poate turnurile nu emiteau în sus, ci doar orizontal, acolo unde se aflau și telefoanele? Ea știa doar că din avioane nu se putea telefona. Asta trebuia să aibă un temei.

Și atunci, brusc, își dădu seama cum trebuia să rezolve problema. Cum putea micșora considerabil listele înainte de compararea încrucișată, excluzând milioane și milioane de operații de căutare. Era foarte simplu: căutând în cele patru liste de pe ce număr fusese sunat un număr de pe celelalte liste! Asta se putea afla rapid, se făcea mult mai repede decât comparația locurilor, una dintre cele mai complexe operații.

Opri programul, refăcu programarea și îl porni din nou. Dură doar câteva minute până când apărură primele rezultate: perechi de numere de telefon, coordonate geografice, date despre zi și oră. Tot mai multe, aceleași numere, în combinații diferite – patru persoane care se cunoșteau s-au sunat și puțin înainte de 27 iunie 1942 s-au întâlnit.

Tremurând de ușurare – și de foame –, Helene transferă datele într-o altă aplicație, interogă datele personale și alcătui o listă:

– Hans Scholl, născut la 22.09.1918 în Ingersheim an der Jagst

– Alexander Schmorell, născut la 16.09.1917 în Orenburg (Siberia)

– Sophie Scholl, născută la 09.05.1921 în Forchtenberg

– Willi Graf, născut la 02.01.1918 în Kuchenheim (Rheinland).