Când a venit timpul să scrie, îmi amintesc clar ce avea Liesel Meminger de spus despre acea vară. Multe dintre cuvinte au pălit de-a lungul deceniilor. Hârtia a fost roasă de frecarea în buzunarul meu, dar totuşi multe dintre propoziţiile ei fuseseră imposibil de uitat.

O MICĂ MOSTRĂ DE CUVINTE SCRISE DE-O FATĂ „Acea vară a fost un nou început, un nou sfârşit. Când privesc în urmă, îmi amintesc mâinile mele alunecoase de vopsea şi sunetul picioarelor lui papa pe strada München şi ştiu că o bucăţică din vara anului 1942 i-a aparţinut unui singur bărbat. Cine altcineva ar zugrăvi la preţul unei jumătăţi de ţigară? Acesta era papa, acesta era felul lui de a fi şi eu îl iubeam.”

În fiecare zi în care lucrau împreună, îi spunea lui Liesel poveştile sale. Despre marele război şi cum scrisul lui mizerabil îl ajutase să supravieţuiască, şi despre ziua în care o cunoscuse pe mama. A zis că fusese frumoasă odată şi vorbea foarte încet.

– Greu de crezut, ştiu, dar absolut adevărat.

Era câte o poveste în fiecare zi şi Liesel îl ierta dacă o istorisea pe aceeaşi de mai multe ori.

Alteori, când ea visa cu ochii deschişi, papa o atingea uşor cu pensula, exact între ochi. Dacă nu calcula bine şi era prea multă, o mică dâră de vopsea îi picura pe lângă nas. Ea râdea şi încerca să răspundă în acelaşi mod, dar Hans Hubermann era un om greu de prins atunci când muncea. Acelea erau momentele când era cel mai însufleţit.

Ori de câte ori trebuiau să facă o pauză, să bea sau să mănânce, el cânta la acordeon şi de asta Liesel îşi aducea cel mai bine aminte. În fiecare dimineaţă, când papa împingea sau trăgea căruciorul pentru vopsit, Liesel căra instrumentul.

– Mai bine lăsăm căruciorul, îi spunea Hans, decât să uităm vreodată muzica.

Ori de câte ori făceau o pauză ca să mănânce, el tăia pâinea şi o împărţea cu ea, o ungea cu puţin gem rămas din ultima raţie. Sau punea o feliuţă de carne pe ea. Mâncau împreună, stând pe găleţile de vopsea şi apoi, încă mestecând ultimul dumicat, papa îşi ştergea degetele şi desfăcea cutia acordeonului.

Cutele salopetei lui de lucru erau pline de firimituri. Mâini pătate de vopsea mângâiau butoanele şi se avântau pe clape sau zăboveau asupra unei note. Braţele sale manevrau burduful, oferindu-i instrumentului aerul de care avea nevoie pentru a respira.

În fiecare zi, Liesel stătea cu mâinile între genunchi, în lumina lungă a zilei. Îşi dorea ca niciuna dintre acele zile să nu se sfârşească şi mereu privea cu dezamăgire întunericul care cobora grăbit.

Cât despre vopsitul în sine, cel mai interesant aspect pentru Liesel era probabil amestecul. Ca majoritatea oamenilor, ea a presupus că papa al ei pur şi simplu îşi ducea căruciorul la prăvălia de vopsele sau la magazinul de fierărie, cerea vopseaua potrivită şi apoi mergea în treaba lui. Nu îşi dăduse seama că, în general, vopseaua se găsea în bucăţi sub formă de cărămidă. Apoi, era desfăşurată cu o sticlă goală de şampanie, pentru că acea sticlă era puţin mai groasă decât una de vin obişnuită. După aceea, urma adăugarea apei, laptelui de var şi cleiului, ca să nu mai vorbim de complexitatea obţinerii culorii potrivite.

Ştiinţa pe care o presupunea îndeletnicirea lui papa a făcut-o să îl respecte şi mai mult. Era plăcut şi frumos să împartă pâine şi muzică, dar era bine ca Liesel să ştie că el era mai mult decât capabil în meseria lui. Priceperea era atractivă.

Într-o după-amiază, la câteva zile mai târziu după ce papa îi explicase cum stă treaba cu amestecul, lucrau la una dintre casele mai bogate aflate puţin mai la est de strada München. La amiază, papa a chemat-o pe Liesel înăuntru. Erau pe cale să plece la o nouă lucrare, când a auzit tonul neobişnuit din vocea sa.

Odată ajunsă în casă, a fost dusă în bucătărie, unde două femei mai în vârstă şi un bărbat stăteau pe scaune delicate şi foarte civilizate. Femeile erau bine îmbrăcate. Bărbatul avea părul alb şi perciuni precum gardul viu. Pahare înalte stăteau pe masă. Erau pline cu un lichid acidulat.

– Ei bine, zise bărbatul, haide!

Şi-a luat paharul şi i-a îndemnat pe ceilalţi să facă la fel.

După-amiaza fusese călduroasă. Liesel ezită în faţa paharului rece. Se uită la papa pentru a căpăta încuviinţarea. El zâmbi larg şi spuse:

– Prost, Mädel – noroc, fato!

Paharele se ciocniră şi, în momentul în care Liesel îl ridică spre gură, fu muşcată de gustul spumos şi ameţitor de dulce al şampaniei. Reflexul o forţă să o scuipe drept pe salopeta lui papa, privind lichidul cum face spumă şi se scurge. Toată lumea a râs în hohote, iar Hans a încurajat-o să mai încerce. De data aceasta, reuşi să înghită şi se bucură de gustul grozav al interdicţiei încălcate. Era straşnic. Bulele îi pişcau limba. Îi înţepau stomacul. Chiar şi mai târziu, în drum spre următoarea lucrare, încă simţea căldura pişcăturilor şi ácelor din stomac.

Împingând căruciorul, papa îi spuse că acei oameni pretinseseră că nu au bani.

– Aşa că ai cerut şampanie.

– De ce nu? Se uită spre ea şi niciodată ochii lui nu fuseseră atât de argintii. Nu vreau ca tu să crezi că sticlele de şampanie sunt folosite doar pentru întinderea vopselei. O avertiză: Doar să nu-i spui mamei. De acord?

– Pot să-i spun lui Max?

– Sigur, poţi să-i spui lui Max.

În subsol, când a scris despre viaţa ei, Liesel a jurat că nu va mai bea niciodată şampanie, pentru că niciodată nu va mai avea un gust atât de bun ca în acea după-amiază caldă de iulie.

Era ca şi cu acordeoanele.

De multe ori, a vrut să-l întrebe pe papa dacă ar putea să